Daca Dumnezeu ar putea vorbi
(Clyde Herring)


- Tatal nostru care esti in ceruri..
- DA.
- Nu ma intrerupe, ma rog!
-DA, DAR M-AI CHEMAT.
- Te-am chemat? Eu nu te-am chemat, eu ma rog, "Tatal nostru care esti in ceruri.."
- VEZI? M-AI CHEMAT IARASI.
- Ce-am facut?

Omul din groapă

Cine este cel mai bun prieten al tău?

Deseori întâlnim oameni care doresc din toată inima lor să fie în prejma unora cu influență, putere, bani....și lista poate continua. De multe ori oameni fac sacrificii, renunță la unele principii doar pentru a avea prieten pe cineva important din punctul lor de vedere sau al altora. De curând am auzit o melodie care începe cu versurile următoare: The Alfa and Omega, The beginning and the end, The God of all creation, And my personal friend ....(Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, Dumnezeul întregii creaţii, și prietenul meu personal...) Oare am realizat noi oamenii ce mare privilegiu avem de a putea avea în calitate de cel mai bun prieten pe Dumnezeu?! Câți ne mai dorim acest lucru astăzi într-un mod real? Nu cumva mai repede căutăm să fim prieteni cu oamenii decât cu Dumnezeu? Vrem pe cineva cu putere...de ce nu mergem la Dumnezeu? vrem pe cineva să ne asculte...de ce fugim la oameni? Sunt doar câteva din gândurile și întrebările ce s-au născut în mintea mea...Cred că fiecare ar trebui să profită și să ne facem din Dumnezeu cel mai bun prieten al nostru.

Unui om bogat si fiului sãu le plãcea sã colectioneze opere de artã rare. Aveau de toate în colecþia lor, în afarã de Picasso si Raphael. Adesea se asezau si îsi admirau minunatele opere de artã.

Când a izbucnit conflictul din Vietnam, fiul a plecat la rãzboi. A fost foarte curajos si a murit în bãtãlie în timp ce îl salva pe un alt soldat. Tatãl a primit vestea si a plâns amar pentru moartea fiului sãu.

Peste aproximativ o lunã, chiar înainte de Crãciun, cineva a bãtut la ușa sa. Era un tânãr cu un pachet mare în mânã.

El a spus:

- Domnule, dumneavoastrã nu mã cunoasteti, însã eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastrã si-a dat viata. El a salvat multe vieti în acea zi si în timp ce mã ducea în brate cãtre un loc sigur, un glont l-a lovit în inimã si a murit pe loc. Vorbea adesea despre dumneavoastrã si despre cât de mult iubiti arta.

Tânãrul a întins pachetul:

- Stiu cã nu este mare lucru. Nu sunt un artist mare, dar cred cã fiului dumneavoastrã i-ar fi plãcut sã aveti asta.

Tatãl a deschis pachetul. Era un portret al fiului sãu, pictat de acest tânãr. A privit uimit la felul în care soldatul surprinse în tablou personalitatea fiului. Ochii i s-au umplut de lacrimi. I-a multumit tânãrului si s-a oferit sã plãteascã tabloul.

- O, nu, domnule, nu as putea niciodatã sã plãtesc ce a fãcut fiul dumneavoastrã pentru mine. Este un cadou.

Tatãl a agãtat portretul deasupra semineului. De fiecare datã când avea musafiri, înainte de a le arãta vreo operã de artã din colectia lui le arãta întâi portretul fiului sãu.

Peste câteva luni el a murit. S-a fãcut o mare licitatie pentru picturile din colectia sa. S-au adunat multi oameni cu influentã, uimiti sã vadã minunatele tablouri si bucurosi sã aibã ocazia de a cumpãra unul pentru colectia lor. Pe tribunã se afla tabloul fiului sãu..

Cel care conducea licitatia a lovit cu ciocãnelul:

-Vom începe cu acest tablou al fiului sãu. Cine vrea sã liciteze?

S-a fãcut liniste. Apoi o voce din spatele încãperii a strigat:

- Vrem sã vedem tablourile celebre. Sãriti peste acesta.

Dar cel care conducea licitatia a insistat:

- Vrea cineva sã liciteze pentru acest tablou? Cine doreste sã înceapã? 100 de dolari? 200?

O altã voce a strigat furioasã:

-Nu am venit aici ca sã vedem acest tablou. Am venit sã vedem picturi de-ale lui Van Gogh, Rembrandt. Sã trecem la valorile adevãrate.

Dar cel care conducea licitatia a continuat:

- Fiul! Fiul! Cine îl va lua pe fiu?

În cele din urmã s-a auzit o voce din spatele încãperii. Era grãdinarul care lucrase mult timp pentru stãpân si fiul sãu.

- Voi da 10 dolari pentru acest tablou.

Fiind sãrac, era tot ce-si putea permite.

- Avem 10 dolari. Cine oferã 20?

- Dati-i-l cu 10 dolari. Sã trecem la genii.

- S-au oferit 10 dolari. Nu vrea nimeni sã dea 20?

Multimea de oameni a devenit tot mai furioasã. Nu vroiau tabloul cu fiul. Doreau picturile mai valoroase din colectie. Cel care conducea licitatia a lovit cu ciocãnelul:

- S-a vândut cu 10 dolari.

O persoanã din al doilea rând a strigat:

- Sã mergem mai departe!

Dar cel care conducea licitatia si-a pus jos ciocãnelul:

- Îmi pare rãu, dar licitatia s-a încheiat.

- Cum adica s-a incheiat domnule, noi am venit aici degeaba? Si ce facem cu tablourile celelalte!

- Îmi pare rãu. Când am fost chemat sã conduc aceasta licitatie, mi s-a spus despre o stipulatie care existã în testament. Nu am avut voie sã o destãinui pânã în momentul de fatã. Numai tabloul cu fiul este scos la licitatie. Cine il cumpãrã va mosteni întreaga avere, inclusiv tablourile. Omul care a luat tabloul cu fiul va primi totul.

În urmã cu 2000 de ani Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sãu pe cruce. Ca si licitatorul, mesajul Sãu zice:

- Fiul, Fiul, cine vrea sã îl ia pe Fiu?

Cãci, dupã cum vezi, cine Îl ia pe Fiul primeste totul.

Noi îl privim pe Dumnezeu aşa cum aviatorii işi privesc paraşuta; ea este acolo pentru urgenţe dar pilotul speră să nu trebuiască să o folosească niciodată. (C.S. Lewis)

Un răspuns interesant și adevărat

Fiica marelui evanghelist nonagenar, Billy Graham, Anne Graham, într-un interviu în emisiunea "Early Show" (Spectacolul matinal), a fost întrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 şi i s-a pus o întrebare la care mulţi ar fi dat răspunsuri nesatisfăcătoare:

"Cum a putut Bunul Dumnezeu să lase să se întîmple aşa ceva şi să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?"

Anne Graham, după ce a meditat câteva clipe, a dat un răspuns magistral, a răspuns cu nişte replici foarte logice, profunde şi inspirate, nepregătite dinainte (se poate vedea pe videoclipul înregistrat). Dânsa a precizat foarte calm şi explicit, precizând următoarele:

"Şi eu mi-am pus deseori această întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri... Cred - nu cred, dar sunt profund convinsă - că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de această, la fel că şi noi, numai că noi, de ani de zile, Îi spunem şi chiar Îi poruncim să iasă din şcolile noastre, din guvernul şi din vieţile noastre, că ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Lui... Şi, fiind El un adevărat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat, calm, la o parte... Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvîntarea, milă şi protecţia Să, dacă Îi cerem să ne lase în pace? (În lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate în şcoli etc.) Cred că totul a început cînd Madeleine Murray O'Hare (doamnă care a cerut că America să devină o ţara atee şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege obligatorie în SUA... Apoi, cineva a spus că mai bine nu am cîţi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele că pe ţine însuţi), iar noi am spus O.K..

Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că această le-ar afecta mică lor personalitate şi stimă de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbeşte, aşa că am spus O.K.

Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci cînd greşesc. Iar conducătorii de şcoli au spus că nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci cînd se poartă urît, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de procese. (Totuşi, există o mare diferenţă între a disciplină şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.

Apoi, cine ştie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei şcoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cît vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoală. Iar noi am spus O.K.

Apoi, unii dintre aleșii nostri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viața lor privată atât timp cât ăși fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare dintre noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv președintele, în viața sa privată, atât timp cât am o slujbă și economia merge bineș

Apoi,niște libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect și apreciere a frumuseții feminine... Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi, și încă mai departe, afișându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K...au dreptul la libera exprimare. Apoi, industria show-business-ului a spus: hai sa facem show-uri TV și filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violența și sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea și temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment-amuzament, nu are efecte adverse și oricum nu o ia nimeni în serios, așa că totul a mers inainte.

Iar acum ne întrebam speriați de ce copiii noștri nu au conștiință, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înșiși. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei și culege. Noi Îi spunem lui Dumnezeu: Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiță ucisă în clasă? Iar Dumnezeu răspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din școli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo, când voi mi-ați spus să plec din școli?

E ciudat cum oamenii Il disprețuiesc pe Dumnezeu, și apoi se întreabă cu naivitate de ce totul merge tot mai prost. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune Biblia. E ciudat cum de toți oamenii vor să meargă în ceruri, deși nu cred, nu gândesc, și nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie în Biblie. Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred în Dumnezeu și de fapt îl urmează pe Satana, care, se știe că, la rândul lui, crede și el în Dumnezeu...E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecați. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail și ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiți mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite și altora. E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud și obșcen trece liber prin cyberspațiu, dar orice discuție publică despre Dumnezeu este împiedicată la școală și la locul de munca. Este, în sfârșit, ciudat cum poate fi cineva atât de înflăcărat de dragoste pentru Hristos fiind în același timp un creștin invizibil în timpul săptămânii."

Podul vieții

Un scriitor german, Max Eyth a scris o nuvelă intitulată “Tragedie profesionalã”. E vorba de un tînăr inginer care, printr-un straniu concurs de împrejurări primeşte o comandã foarte importantă. I se cere sã construiască un pod deasupra unui fluviu, într-un loc unde acesta devenise un adevărat brat de mare… Dificultatea proiectului consta si în faptul cã podul urma sã fie supus actiunii fluxului si refluxului, iar la începutul perioadei respective tehnica nu dispunea încã de mijloacele moderne. Tânărul construieşte acest uriaş pod…
Când a fost gata s-a sărbătorit inaugurarea cu muzicã, drapele și ziarişti. Oficialii trec cu trenul peste pod… Tînărul inginer era în centrul atenţiei tuturor. Numele lui figureazã în toate ziarele. Acum era un om cu faimã… La Londra deschide un uriaş birou de arhitecturã și se căsătoreşte cu o fatã bogată. El are tot ce-și doreşte inima…
Și totuşi, în viaţa lui este un secret ciudat care-i întunecă viaţa, un secret ştiut numai de soţia lui. Totdeauna când vine toamna el dispare… El pleacă sã vadă podul… Noaptea, când furtuna urlã și ploaia se năpusteşte în rafale, atunci stã la picioarele podului, învăluit în impermeabil… și tremură de fricã… El simte literalmente forţa furtunii care se dezlănţuie împotriva stâlpilor… Și de fiecare datã reface calculele pentru a se asigura cã ei sunt destul de solizi, cã a evaluat corect forţa vântului… Când a trecut furtuna, pleacă din nou la Londra și redevine omul celebru care ocupă un loc asa de important în viata metropolei. Nimeni nu observa teama tainicã ce îl roade…
Oare e bine construit podul? Oare e destul de puternic? Într-o noapte cu furtună grozavă, el vede un tren angajându-se pe pod. El urmăreşte cu privirea lanternele roşii de la ultimul vagon. Deodatã ele au dispărut și știe cã trenul s-a prăbuşit în apele adânci ale mãrii înfuriate. Podul se rupsese pe la mijloc…
Oare nu este aceasta istoria vieţii noastre? Noi toţi construim un pod – podul vietii noastre… Si uneori când avem câte o noapte fãrã somn sau când ne tulbură ceva deosebit, se trezește teama: Am construit oare corect podul vieții mele? E destul de solid pentru a putea rezista furtunilor care mã amenință? Și atunci Știm foarte precis cã ceva nu e în regulã! Podul vieții noastre nu e în ordine! Cine ar putea sã nu recunoască lucrul acesta? Fiecare din noi putem spune „Perferct în ordine? NU! Ar trebui multe sã fie altfel!” S-ar putea sã nu știm exact ce anume nu e în ordine, sau unde este punctul slab, sar simțim cu toții lucrul acesta… Multe ar trebui să fie altfel… Ce anume? De unde sã începem? Cine ne-ar putea descoperi?…

Lista de cumpărături

Louise Redden, o femeie imbracata saracacios, cu o privire de om invins, a intrat intr-o zi intr-o bacanie. S-a apropiat de stapanul magazinului intr-un mod foarte umil si l-a intrebat daca nu ar putea sa-i dea si ei pe datorie cateva alimente.I-a explicat cu glas usor ca sotul ei era foarte bolnav si ca nu putea munci, si ca aveau si sapte copii, care trebuiau hraniti.
John Longhouse, bacanul, a privit-o de sus si i-a cerut sa paraseasca imediat magazinul sau.
Avand insa in gand nevoile familiei sale, femeia i-a mai spus: Va rog, domnule, o sa va aduc banii inapoi de indata ce voi putea.
John insa ii spuse ca nu-i poate da pe datorie, pentru ca nu are credit deschis la magazinul sau.
Langa tejghea se mai afla inca un client, care a auzit discutia dintre cei doi. Clientul facu cativa pasi inainte si ii spuse bacanului ca o sa acopere el costurile pentru orice are aceasta femeie nevoie pentru familia sa.
Bacanul raspunse parca in sila: Ai o lista cu cumparaturile de care ai nevoie?Louise a raspuns: Da, domnule.O.K, spuse bacanul, atunci pune-o pe cantar si eu o sa-ti dau marfa de aceeasi greutate cu lista dumitale.Louise, ezitand o clipa, cu privirea in jos, baga mana in geanta si scoase o bucatica de hartie pe care scrise ceva in graba. Apoi puse cu grija biletelul pe cantar, cu privirea tot aplecata.
Ochii bacanului si ai celuilalt client priveau plini de uimire cum cantarul statea inclinat in partea cu hartia. Bacanul, privind la cantar, s-a intors usor catre client si ii spuse mormaind: Nu-mi vine sa cred!Clientul a zambit, iar bacanul a inceput sa tot puna pe cantar alimente. Cantarul tot nu se echilibra, asa incat acesta tot punea pe el alimente, din ce in ce mai multe, pana cand pe cantar nu a mai incaput nimic. Bacanul sedea privind cu dezgust. In fine, smulse bucatica de hartie de pe cantar, si o privi cu mare uimire.Nu era vorba de o lista de cumparaturi, ci era o rugaciune, care spunea asa:
“Iubite Doamne, Tu imi cunosti nevoile, asa ca eu le pun in mainile Tale.”
Bacanul ii dadu femeii alimentele si privea in continuare tacut, inmarmurit. Louise ii multumi si pleca din magazin. Celalat client ii dadu bacanului o hartie de 50 de dolari si ii spuse: A meritat toti banii! Numai Dumnezeu stie ce greutate are o rugaciune

Marea descoperire a cerșetorului

În sala de aşteptare a gării dintr-un orăşel, în lumea pestriţă s-au nimerit pe bănci alăturate un domn bine, intelectual cu vază şi un boschetar amărât.
La un moment dat boschetarul scoate o biblie şi începe să citească din ea. După o vreme începe să exclame entuziasmat şi plin de uimire :Mare este Dumnezeu”. Se ridica se plimbă puţin, se aşează înapoi şi repetă exclamaţia de câteva ori. Iritat intelectualul îl ia la rost :
- Ce tot afirmi acolo că Dumnezeu e mare şi tare, doar nu l-a văzut nimeni şi nici nu este sigur că există.
- Domnule am citit aici că Dumnezeu a despărţit Marea Roşie şi a trecut pe poporul Sau pe acolo, apoi zi şi dumneata nu e mare?
- Mai omule acelea sunt poveşti. Eu sunt om de ştiinţă şi pot să-ţi explic ce a fost acolo. Au fost făcute cercetări şi s-a constatat că acolo era un iaz mai mare iar acei oameni în călătoria lor au trecut prin coadă iazului unde apa nu era nici până la genunchi. Mă înţelegi ?
- Dar cum se putea să fie aşa ? întreabă curios boschetarul.
- Păi uite aşa că s-au făcut măsurători şi adâncimea apei era că cea din baltă pe care ai văzut-o pe ogorul din spatele gării, şi care s-a format după ploaia de asta noapte. Ai înţeles acuma ?
- Da, răspunse boschetarul şi mai luminat la faţă, şi cu o bucurie îndoită incepa din nou să exclame înseamnă că mare este Dumnezeu”
- Mai omule tu nu eşti întreg la cap ? Păi nu ţi-am explicat că nu-i nici o minune acolo deoarece apa aceea era că o baltă ?
- Domnulea păi tocmai de aceea e mare, pentru că a reuşit să înnece într-o baltă toată oştirea Egiptului împreună cu caii şi carale lor.

Arca lui Noe descoperită

Presa internaţională scrie despre presupusa descoperire a rămăşiţelor provenite de la Arca lui Noe, găsite la o înălţime de aproximativ 4.000 de metri, pe Muntele Ararat din estul Turciei. Exploratorii suţin că sunt siguri în proporţie de 99% că structura de lemn aparţine corabiei lui Noe.
Pe de altă parte însă, cercetătorii care au studiat împrejurimile regiunii zeci de ani, sunt rezervaţi în ceea ce priveşte originile rămăşiţelor.

Este necesar ca situaţia să fie scoasă din context pentru a ajunge la o concluzie plauzibilă, iar ei nici măcar nu lucrează prea mult cu Biblia", a spus arheologul Paul Zimansky. El aminiteşte că în Biblie se arată faptul că muntele Ararat reprezintă locul în care s-a oprit arca.
Grupul de cercetărori care a făcut descoperirea susţine că, în urma testării cu carbon, s-a dovedit că rămăşiţele au o vechime de 4.800 de ani, adică perioada în care se presupune că Arca lui Noe s-a aflat pe mare, transmite Fox News.
"Semnificaţia acestei descoperiri este că, pentru prima oară în istorie, găsirea Arcei lui Noe este bine documentată şi dezvăluită întregii populaţii", susţine Gerrit Aalten, un cercetător olandez. Citând mai multe detalii ce corespund cu descrierile istorice ale corabiei, Aalten este de părere că aceasta este o descoperire argeologică legitimă.
"Există numeroase dovezi solide care atestă că structura de lemn găsită pe Muntele Ararat este legendara Arcă a lui Noe", a adăugat olandezul.
Structura corabiei conţinea mai multe compartimente, unele separate prin grinzi din lemn, unde se crede că erau ţinute animalele. Ipoteza că zona în care s-a făcut descoperirea ar fi fost locuită a fost exclusă, întrucât nu au fost găsite dovezi ale prezenţei umane, la o înălţime de peste 3.500 de metri.
Unul dintre membrii echipei de cercetători a relatat: "În octombrie 2008, am urcat pe munte cu echipa turcă. La peste 4.000 de metri altitudine, am văzut o structură construită din lemn. Fiecare scţndură avea aproximativ 8 centimetri lăţime. Am văzut, de asemenea, penele de fixare, ce reprezintă dovada construirii antice, când cuiele de metal nu existau. Am mers cam 100 de metri şi am văzut fragmente de lemn, încastrate într-un gheţar. Am analizat împrejurimile şi am constatat că structura de lemn era acoperită de gheaţă şi roci vulcanice".
Conform Bibliei, Dumnezeu ar fi declanşat potopul pentru a elimina nedreptatea de pe Pământ şi i-a cerut lui Noe să construiască o arcă pe care să aducă două exemplare din fiecare specie. După potop, arca a rămas pe vârful unui munte, despre care cercetătorii cred că este muntele Ararat, cel mai înart vârf din regiune.

Sursa....http://www.adevarul.ro/societate/Arca_Noe-biblie-Turcia-cercetatori-dumnezeu_0_251375442.html

Copilul cel drept

Sunt mulţi ani de atunci. Într-un sătuleţ pierdut între colinele Iranului, în Persia, locuia o mamă împreună cu băiatul ei. Tatăl murise şi mama ajunsese foarte săracă.
Băiatul se chema Selin. Într-o zi, mama văzând că n-o să-l poată ţine multă vreme alături de ea, îl trimise la un unchi care locuia la Shiras, un oraş foarte îndepărtat. Până să ajungă acolo trebuia să treacă peste munţi înalţi şi deşerturi întinse.
A plecat, împreună cu o caravană de neguţători. Când se opreau să poposească peste noapte, băiatul silitor cum era din fire, dădea ajutor servitorilor la îngrijirea cămilelor.
Într-o zi, mergeau de-a lungul unei văgăuni prin munţi. Stâncile se ridicau ameninţătoare de o parte şi de alta înfigându-şi vârfurile drept în cer, iar calea era aşa de întortocheată, încât de-abia putea să vadă la câţiva paşi înaintea lor pe unde trebuie să apuce. La căderea nopţii se găseau încă prin părţile acestea muntoase. Tăbărâră la marginea unui pârâiaş şi se culcară. Peste noapte, veniră hoţii. Când Selin se trezi din somn, văzu că neguţătorii şi servitorii erau legaţi cobză, tâlharii aprinseseră un mic foc ca să facă lumină şi să se încălzească. Ei duceau pe neguţători unul câte unul la şeful lor care căuta să-i facă să spună ce au asupra lor.
În cele din urmă veni şi rândul lui Selin. Dar el era aşa de mic, încât şeful crezu că nu este cazul să piardă prea mult timp cu el.
- Băiete, zise el, câţi bani ai asupra ta?
- Trei piese de aur cusute în colţul hainei mele – răspunse Selin
- Trei piese de aur! exclamă şeful tâlharilor. Dar dacă-i adevărat, pentru ce mi-ai spus?
- Pentru că, reluă Selin, mama mea mi-a spus să făgăduiesc trei lucruri când ne-am despărţit:
1. să fac bine celor ce i-aş putea ajuta.

2. să mă rog lui Dumnezeu în fiecare zi.

3. Să spun totdeauna adevărul.

Aşadar, eu v-am spus adevărul.
- Arată-mi haina ta, zise căpetenia tâlharilor.Băiatul o aduse numai decât, el o luă, tăie colţul şi ieşiră la iveală cele trei piese de aur, tocmai aşa cum spusese băiatul. Apoi, şeful tâlharilor scoase din punga lui de la brâu încă trei piese de aur şi le dădu pe toate şase lui Selin.- Coase-le pe toate la loc, îi zise el, şi să faci totdeauna cum ţi-a spus mama ta. Dacă aş fi avut şi eu o aşa mamă, n-aş fi ajuns tâlhar.
Apoi, porunci să vină conducătorul caravanei şi îi zise:- Bagă de seamă de băiatul acesta şi să ajungă teafăr şi sănătos la destinaţie şi vă voi apăra când veţi trece iar înapoi prin munţi. Persia are nevoie de băieţi ca el: amabili, credincioşi şi drepţi.

Present Truth

Doi Prieteni ADEVĂRAȚI

Am să vă povestesc acum o întâmplare adevărată în care se poate vedea prietenia dintre doi tineri. Damon şi Pitias, doi tineri din Siracuza, erau buni prieteni. Prietenia lor se înfiripase pe urma plăcutei potriviri de sentimente nobile. Ea fusese întărită prin cultivarea celor mai alese virtuţi.
Pe vremea aceea Siracuza era condusă de un tiran pe nume Dionisie. Orice virtute omenească îl făcea să fie bănuitor. Pe un motiv cu totul netemeinic osândi la moarte pe Damon.
Mama şi sora lui Damon locuiau într-un oraş situat la oarecare distanţă de Siracuza. Damon se rugă de tiran să-i îngăduie să se ducă să le îmbrăţişeze pentru ultima oară, şi-i făgădui că în cel puţin 4 zile de la plecarea sa se va întoarce spre a-şi primi osânda.
Cererea păru tiranului atât de extraordinară încât îl pufni râsul de naivitatea lui.
- Mă crezi tu atât de naiv, spuse el, ca să mă încred în ceea ce spui tu? Şi cine va fi chezaş că te vei întoarce, dacă te las să pleci?
- Eu, spuse Pitias care îşi însoţea prietenul în faţa tiranului. De nu se va întoarce în ziua şi la ora rânduită de tine primesc eu să fiu dat în locul lui, morţii.
Tiranul se învoi bucuros, orice i s-ar întâmpla, unul tot va cădea. Căci amândoi aceşti tineri îi erau la fel de nesuferiţi, fiind oameni la fel de virtuoşi.
Judecând pe oameni după inima sa, era sigur că Damon odată scăpat din mâna sa, nu se va mai întoarce. Şi astfel unul din aceşti doi tineri, atât de vestiţi prin virtuţile lor, ar fi sacrificat, iar celălalt şi-ar pierde onoarea.
Trecură trei zile.
Veni şi ziua a patra. Ora fatală se apropia. Toţi locuitorii din Siracuza se adunară în locul unde se ridicase eşafodul şi aşteptau înfriguraţi să vadă sfârşitul. Damon nu se întoarse încă… Pitias în închisoare se ruga lui Dumnezeu din toată inima ca să împiedice reîntoarcerea prietenului său.
În sfârşit sosi şi ora, hotărâtă. Se trimise oameni să îl aducă din închisoare, şi în timp ce poporul fremăta de durere, iar tiranul se îmbăta de o crudă bucurie, Pytias urcă pe eşafod, gata pentru execuţie.
Dar deodată, când tăcerea era mai mare, se auzi un strigăt: – Iată-l! E Damon! Şi numele lui Damon trecu din gură în gură.Gâfâind din greu, Damon, care nu putuse veni mai curând din pricina unui râu întâlnit în cale, ce se revărsase, se repezi prin mulţimea adunată, urcă pe eşafod şi strânse în braţe pe prietenul său, lăsând să-i picure din ochi lacrimi pe obrazul lui.
Atunci, între cei doi prieteni a avut loc o adevărată întrecere în mărinimie, care ar fi putut smulge lacrimi şi inimilor celor mai împietrite.- Ora hotărâtă a trecut, spuse Pytias; se cade ca eu să fiu dat morţii!
- Eu sunt cel dat morţii, cel osândit, răspunse Damon. Tu trebuie să trăieşti.
- Eu sunt tânăr, nu am pe nimeni, iar tu ai bunii copii ce trebuie să îi creşti în temerea cea sfântă de Dumnezeul, spuse din nou primul, la care cel de al doilea răspunse:
- Şi tu trebuie să trăieşti spre slava lui Dumnezeu.
Şi unul de altul se rugau care să fie liberatorul celuilalt.
Oricât de sălbatic şi de crud ar fi fost tiranul, el nu putu să rămână nemişcat la o asemenea privelişte şi nici să se împotrivească admiraţiei şi înduioşării ce izbucniseră în toate părţile.
De aceea cruţă şi pe unul şi pe celălalt iar mulţimea scoţând mii de strigăte de bucurie, îi duse în triumf la casele lor.

Italienii au arătat-o pe Fecioara Maria la televizor

Matei 24:11 - Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.
Matei 24:24 - Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.

În cadrul emisiunii ¨Domenica In-L'Arena¨ de la Rai1, a fost difuzat un videoclip în care a fost surprinsă imaginea Fecioarei Maria de la Međugorje.

Međugorje este un oraş în partea vestică a Bosniei şi Herţegovinei la aproximativ 25 de kilometrim sud-vest de Mostar, mai apropae de frontiera cu Croaţia. Districtul din care face parte se cheamă Čitluk, acesta cuprinzând cinci localităţi: Medjugorje, Bijakoviči, Vionica, Miletina şi Šurmanci.
Numele Međugorje înseamnă „între munţi” şi arată aşezarea geografică a localităţii.

Međugorje a devenit cunoscut în lume, mai ales după anul 1981, când şase tineri au început să povestească despre viziunile lor, afirmând faptul că o văd şi o aud pe Sfânta Fecioară Maria. De atunci sute de pelerini vin la presupusul loc sfânt pentru a simţi şi vedea minuni divine. Mulţi oameni bolnavi foarte grav susţin că s-au însănătoşit după ce au vizitat oraşul dintre munţi.

¨Când am văzut imaginile am fost cuprinsă de senzaţii plăcute dar şi neplăcute în acelaşi timp. De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie?. Nu aveam idee cum arată Fecioara Maria de la Međugorje¨ a declarat Fiorella, italianca care susţine că a surprins imaginea Fecioarei Maria cu ajutorul telefonului mobil. Ea se afla în oraşul Petrignano din Provincia Assisi din Italia la un eveniment orgnaizat datorită vizitei uneia dintre cele mai cunoscute clar-văzătoare de la Međugorje, Marja.

Italianca a dorit să o filmeze pe Marja şi să surprindă atmosfera de la eveniment şi ulterior a realizat că în filmare apărea o entitate luminoasă care nu se aflase la faţa locului în momentul în care a fost realizat videoclipul. Imaginile surprinse de către Fiorella au fost făcute publice. Experţii au declarat că videoclipul ar fi real şi că nu este trucat.

Video

Preluat- ziarul Adevarul

FORBBIDEN LOVE

De multe ori am vrea să vorbim lucruri serioase cu cineva...dar nu găsim niciodată acea persoană. Fie ne este rușine, fie cei care ne sunt prieteni sunt prea puțini interesați de ceea ce ai pe suflet...fie, nu vrei să vorbești cu nimeni, pentru că nu găsești pe nimeni capabil să discuți ceea ce te macină.
În cele ce urmează doresc a ajuta pe câți mai mulți cât și pe mine! Vrea să disutăm cu cel mai înțelept om care a existat pe pământ, cu Solomon.
Am îndrăznit să deschid un subiect mai sensibil, și sunt bucuros că Solomon dorește să ne ajute. Vom vorbi despre dragostea interzisă. Nu vreau să mă leg de relațiile dintre persoane de diferite naționalități, culoare, etnie, religie ...etc. Astăzi vom vorbi despre dragostea interzisă din punctul de vedere al lui Dumnezeu...și anume, cea timpurie,cea fără principii...cea foarte mediatizată.
Mulți numesc dragoste acel sentiment puternic, care îți dă emoții și te face să îți pierzi controlul...eu o numesc pasiune! De asemenea mulți numesc dragoste relațiile pe care le au..fără principii și fără respect, relațiile...cu rezultate nu prea plăcute în viitor.
Dar destul cu părerea mea...haideți să vedem ce are să ne spună un om care am făcut tot ce a vrut ..și care revenind la principiile tinereții sale..vrea să ne ajute și pe noi. Am ales să învățăm de la Solomon, bătrânul care și-a regăsit sensul vieții. Doar de la el putem să învățăm și să vedem urmările unei iubiri interzise!
-Aș dori să aflu mai multe despre stare ta interioară Solomon...ce simțeai?
- Ce să vă spun, bătălia se dă pe paln interior, cu tine însuți și pe plan exterior cu ispitele din afară. M-am dezonorat pe mine, am dezonorat națiunea aleasă, am dezonorat pe Dumnezeu... Am devenit un agent efectiv al celui rău. Am ajuns să urăsc viața (Eclesiastul 2:17)prin însuși stilul meu de viață...
-Cum te distrai la palat?
- Nu mi-am oprit inima de la nici o veselie ( Eclesiastul 2:1.10)...programele zilnice includeau cîntăreți și cântărețe(Ecles. 2,4.8)...deci muzică, dansuri,poezie,scenete, teatru...mâncare din belșug( 1 Regi 4,22.23.27) băuturi alese (Ecles. 2.3)....și...o mulțime de femei....(1 Regi 11.1)la curtea mea erau femei de diferite rase....am avut 700 de prințese și 300 de alte femei..(1 Regi 11,3)
- Cum crezi că a privit Dumnezeu această...mare căsătorie a ta?Această dragoste interzisă?
-O nebunie...dar atunci nu o vedeam așa...eram pur și simplu prins în acest curent. Am călcat conștient și cu insistență porunca a șaptea ...în final, femeile m-au târât spre idolatrie(1 Regi 11,2). Iubirea de femei este un păcat.
- Să înțeleg că ai călcat numai porunca a șaptea?
- Nu, am călcat și altele....și voi tinerii trebuie să fiți atenți..pentru că nu mereu totul este cum credem noi. Deci am călcat porunca a zecea...poftind nevasta aproapelui(Exod 20,13)..Porunca a șasea, ucigând sentimentul de respect de sine pentru femeile pe care le abandonamdupă aceea...ucigându-le demnitatea...porunca a opta, furând inocența și candoarea unor ființe umane neavizate. Toate sunt legate între ele. Dar mai ales am călcat porunca întâi, părăsindu-L pe Dumnezeul meu...
-Îndrăznesc să te întreb ...erai fericit?
- Nu! Frumusețea arftificială de la palatul meu (Matei 6,29-30) ascundea o stare de plâns .Splendorile care mă înconjurau, erau o batjocură pentru gândurile mele disperate de a găsi fericirea prin îngăduința de sine și prin satisfacerea oricărei dorințe. Toate aceste femei nu mi-au adus fericirea. Stilul meu de viată și-a lăsat treptat amprenta asupra feței mele, cândva placută, cu trăsăturile inteligente, ce arătau un intelect puternic . Acum pe fruntea mea apăruseră cute de griji și nefericire. Buzele mele erau gata să izbucnească în reproșuri la cea mai mică deviere de la dorinta mea.
- Probabil că mulți tineri din timpul acela ,dar și de azi te invidiază..ce poți să le spui celor de azi?
- Cu siguranță m-au invidiat și mă invidiază..dar ce iluzie!Am dezvoltat dorințele senzuale, vanitatea și aroganța în plăceri corupte și viciu . Eram controlat de plăceri . Deși eram cel mai puternic și înțelept rege de pe pământ, nu m-am putut controla pe mine însumi. Stilul meu de viață a declanșat ireparabil răul pentru generațiile următoare. Ca un sfat...tinerilor, TREBUIE SĂ ÎNCEPEȚI CU CONTROLUL DE SINE!
- O ultimă întrebare...De ce oamenii...tinerii, ajung să cadă atât de ușor sub presiunea de a face compromis pe acest plan, al satisfacției sexuale?
- Din experiența mea, pot spune că se datorează lipsei unor principii de viață. Dorințele sexuale trebuie aduse sub controlul Duhului lui Dumnezeu...și asta se face simplu..prin rugăciune!Nu trebuie să te simți jenat să aduci deschis înaintea lui Dumnezeu problemle tale, legate de viața ta intimă...nu pot decât să repet pentru voi cei tineri, și nu numai,două din spusele mele: Cântarea cântărilor 2,7 - ... nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea! și Proverbe 9, 8 – Hainele să-ți fie albe, în orice vreme....Și sper să nu repetați greșelile mele, pentru a nu trece și voi pe unde am trecut eu!
După acest interviu, nu mai pot spune decât că fiecare dintre tineri trebuie să știe ce vrea de la el, de la partener..și de la viață. A oferi tot ceea ce ai și ești, duce la a-ți mânji haina. Ce îi vei spune Lui Dumnezeu când te vei întâlni cu El? Dar viitorului soț sau soție! Sper ca exemplul lui Solomon să fie o lecție pentru noi! Și nu uita...în ciuda primăverii ce te impulsionează la noi relații..în ciuda fluturilor din stomac... Hainele să-ți fie albe, în orice vreme....Respectă-te!

Special....pentru tine!

Nu știu când a fost ultima oară când ai fost felicitat/ă pentru faptele sau acțiunile tale. Poate nu puține au fost ocaziile când ai suferit pentru că nimeni nu a apreciat mâncarea ta, efortul tău sau altruismul tău. De multe ori ne dăm bătuți și nu mai vrem să continuăm. Loviți de nepăsarea celor din jurul nostru alegem să ne închidem în carapacea noastră. Multe sunt ocaziile când greșim alegând să nu mai facem nimic pentru că oricum nimeni nu vede.
Dacă ești o persoană care a trecut sau trece pe aici, îți recomand videoclipul următor. Și nu uita, că tu nu ești fără valoare în ochii lui Dumnezeu!

Un mare adevăr despre ... minciună

Puterea cuvintelor este cunoscută încă dinainte ca psihologia să ofere diverse definiţii comunicării. Transmiterea unui mesaj verbal este un fenomen complex, dar deşi cuvintele par să reprezinte numai o mică parte din comunicare, au totuşi o forţă de nestăvilit atunci când sunt folosite într-o manieră aducătoare de rău.
Chiar de la început, totul a pornit de la cuvinte. Dumnezeu este Cuvântul şi tocmai de acest adevăr fundamental s-a legat şi Diavolul atunci când prin cuvinte, a dus în moarte neamul omenesc. Minciuna lui: „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, este de fapt o jumătate de adevăr îmbinată, de o isteţime diabolică, cu jumătate de neadevăr. În definitiv, ceea ce aveau să cunoască ei, şi noi pe urma lor, a fost doar răul, pentru că binele era peste tot în jurul lor. Iar aspiraţia de a atinge statura lui Dumnezeu s-a dovedit a fi numai o farsă.
De 6000 de ani, Satana studiază psihologia umană. Miliarde de oameni au fost înşelate de el, iar metodele lui sunt perfecţionate cu fiecare lecţie pe care o mai învaţă de la pământenii naivi. Un lucru e însă evident, pentru oricine se opreşte o clipă să privească scena. Minciunile lui…au fost întotdeauna îmbinate cu puţin adevăr, ambalate într-o logică anume şi făurite cu o măiestrie fină, greu detectabilă. De aici, dificultatea de a observa linia subţire de despărţire dintre bine şi rău, adevăr şi minciună.
Minciunile nu vin niciodată în forma lor grotească. Ele nu anunţă marele rău pe care urmează să îl facă şi nici nu te înştiinţează de durerea de după. Minciunile vin îmbrăcate elegant şi plac ochiului. Par să ofere ceea ce îţi lipsea şi deşi nu îţi garantează bucuria…îndrăznesc să ţi-o promită. Parcă orbit, laşi totul şi mergi într-o direcţie care te duce la moarte sigură, dar măcar…până acolo poţi călători liniştit, „pe pat comod de flori”.
Când cuvintele lui se aşează exact în locul aşteptat, realizezi că Satana a mai învăţat o lecţie, dar tu te-ai dat iarăşi bătut pentru că l-ai crezut. Ce lecţie? E simplu…nu se va duce niciodată la un om căzut în şanţ, cu mintea plină de băutură ameţitoare să îi promită o carte bună sau faimă şi popularitate, pentru că in momentul acela, ceea ce reprezintă o ispită este exact ceea ce constituie dorinţa(o altă sticlă). În acelaşi fel, la un om talentat, creştin, implicat, nu va veni cu ispita unor vizite la bar ci cu o stare de beatitudine, dată de o împlinire care seamănă mai tare a mândrie…şi lista e interminabilă.
Principiul,însă, rămâne neschimbat. Reţeta e numai una: se caută punctul slab şi se acţionează cu armele manipulării învăluite în aură de persuasiune, minciunii îmbrăcate în jumătăţi de adevăr şi totul este apoi, combinat cu o uluitoare perseverenţă ce-şi cunoaşte bine scopurile.
Finalul e sigur, distrugerea celui prins în capcană.
În faţa unei iscusinţe de aşa proporţii, şansele de scăpare par nule. Totuşi, „la început a fost Cuvântul”…Cuvântul cel plin de viaţă şi de adevăr. Cuvântul acela plin de iubire şi sacrificiu. Cuvântul care nu înşeală…ci care când făgăduieşte…duce la bun sfârşit ce a făgăduit.

by....Oproiu Monalisa

Petiție Europeană Pentru o Duminică Fără Lucru

"Grupul conservator EPP din Parlamentul European a demarat o inițiativă pentru declararea Duminicii ca zi de odihnă în toată Uniunea Europeană. Pentru asta însă, și în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, e nevoie de 1 milion de semnături din toate țările membre ale Uniunii Europene.
Am fost solicitați să promovăm această inițiativă în Romania și o facem – cu multa plăcere. Este o inițiativă bună, profamilie. Copiii și soții au nevoie de o zi liberă pentru a fi împreună și au dreptul la a nu fi forțați să lucreze Duminica. Copiii au dreptul să petreacă o zi pe săptămiână cu ambii părinți iar părinții la fel. Deasemenea mulți dintre noi folosesc Duminica ca zi de închinare alocată bisericii cu întreaga familie. Din nefericire presiunile din afara, de cele mai multe ori nejustificate, ne forțează uneori să compromitem aceasta valoare creștină și tradițională. Inițiativa caută să rectifice această problemă. Protejarea Duminicii ca zi de odihnă și de închinare e un aspect important al identității noastre române, creștine, și europene."

Acum întreb și eu....what's next?

Dumnezeu vs. știință

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie
- Să va explic care e conflictul între ştiinţă şi religiea€
Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare
Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
Da dle, spune studentul
Deci crezi în Dumnezeu?
Cu siguranţă
Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun.
E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
Da
Tu eşti bun sau rău?
Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeşte cunoscător. Ăhă! Biblia! Se gândeşte puţin. Uite o problemă pt ţine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindecă. Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?
Da, dle. Aş încerca.
Deci eşti bun.
N-aş spune asta.
Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu....
Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.
El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se rugă lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi răspunde la asta?
Studentul tace.
Nu poţi răspunde, nu-i aşa? El ia o înghiţitură de apa din paharul de pe catedra că să-i dea timp studentului să se relaxeze.
Hai să o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?
Pai..., da, spune studentul
Satana e bun?
Studentul nu ezită la această întrebare ...Nu
De unde vine Satana?
Studentul ezită. De la Dumnezeu.
Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
Da, dle.
Răul e peste tot, nu-i aşa?Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
Da
Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce conform principiului ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău...
Din nou, studentul nu răspunde.
Există pe lume boli? Imoralitate? ? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, ?
Studentul se foieşte jenat.
Deci cine le-a creat?
Studentul nu răspunde, aşa profesorul întrebarea. Cine le-a creat? Niciun răspuns. , profesorul începe se plimbe clasei. Studenţii uimiţi.
Spune-mi, el adresându-se altui student. Crezi Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului trădează cedează nervos.
Da , dle profesor, cred.
Bătrânul se oprește din mărşăluit. Știința spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pt a observa lumea din jurul . L- văzut vreodată pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am văzut.
Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
Nu, dle, nu l-am auzit.
L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experiență senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
Nu, dle, mă tem că nu.
Și totuși crezi în el?
Da.
Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinta mea.
Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.
Studentul rămâne tăcut pt o clipa, înainte de a pune și el o întrebare.
Dle profesor, există căldura?
Da
Și există frig?
Da, fiule, există și frig.
Nu, dle, nu există.
Profesorul își intoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice.
'Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurica sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, și căldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmita energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absența totală a căldurii. Vedeti, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absența căldurii. Nu putem masura frigul. Căldura poate fi măsurată în unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, dle, ci doar absența ei.
Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună ca o lovitură de ciocan....
Dar întunericul, profesore? Există întunericul?
Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?
Din nou răspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absența a ceva. Poate exista lumina scazută, lumina normală, lumina strălucitoare, lumina intermitentă, dar dacă nu exista lumina constantă atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste întuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvant. In realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i asa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa. Acesta va fi un semestru bun.
Ce vrei să demonstrezi, tinere?
Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia TREBUIE să fie și ea greșită.
De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surprinderea.
Gresite? ....Poti explica în ce fel?
Lucrați cu premisa dualității, explică studentul… Susțineți că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău. Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, stiinta nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Folosește electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci doar absența ei. Acum spuneți-mi, dle profesor, le predați studenților teoria că ei au evoluat din maimuță?
Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.
Ați observat vreodată evoluția cu proprii ochi, dle?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama încotro se îndreapta argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevar.
Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. predați studentilor ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteți, om de știință sau predicator?
Clasa murmura.
Studentul tace până când emoția se mai stinge.
Ca să continuăm demonstrația pe care o făceați adineori celuilalt coleg, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să întelegeți la ce mă refer.
Studentul se uită în jurul sau, în clasa....
E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului?
Clasa izbucnește în râs.
E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit?
Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile și conform protocolului demonstrabil, știința spune – cu tot respectul, dle – că nu aveți creier. Dacă știința spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundată în tăcere.
Profesorul se holbează la student, cu o față impenetrabilă.
In fine, după un interval ce pare o veșnicie, bătrânul răspunde.
Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu….
Deci, acceptați că există credința și, de fapt, credința exista împreuna cu viața, continuă studentul. Acum, dle, există răul?
Acum nesigur, profesorul raspunde: sigur că există. Il vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumaratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat:
Raul nu există, dle, sau cel puțin nu există în sine. Raul e pur și simplu absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumina.
Profesorul s-a asezat.

Alegerea este doar a ta!

Pe vârful unei coline din Veneţia, trăia un bătrân orb şi înţelept. Legenda spune că putea răspunde la orice întrebare i se punea. Doi băieţi s-au gândit că împreună ar fi putut să-l păcălească pe bătrân. Au prins o pasăre şi au pornit spre casa acestuia. Unul ţinea pasărea ascunsă în căuşul palmei. L-au întrebat pe bătrân dacă pasărea era moartă sau vie. Bătrânul le-a spus: „Dacă răspund că e moartă, îi veţi da drumul să zboare. Dacă răspund că e vie, o veţi ucide în strânsoarea pumnului. Vedeţi, voi aveţi în mâinile voastre putere de viaţă şi de moarte asupra păsării.”
La fel şi noi avem puterea de a decide de partea cui vom sta: de partea lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice sau a diavolului şi a pieirii veşnice. Dumnezeu ne-a conferit dreptul de a decide singuri în dreptul nostru.