prieteni. Prietenia lor se înfiripase pe urma plăcutei potriviri de sentimente nobile. Ea fusese întărită prin cultivarea celor mai alese virtuţi.Pe vremea aceea Siracuza era condusă de un tiran pe nume Dionisie. Orice virtute omenească îl făcea să fie bănuitor. Pe un motiv cu totul netemeinic osândi la moarte pe Damon.
Mama şi sora lui Damon locuiau într-un oraş situat la oarecare distanţă de Siracuza. Damon se rugă de tiran să-i îngăduie să se ducă să le îmbrăţişeze pentru ultima oară, şi-i făgădui că în cel puţin 4 zile de la plecarea sa se va întoarce spre a-şi primi osânda.
Cererea păru tiranului atât de extraordinară încât îl pufni râsul de naivitatea lui.- Mă crezi tu atât de naiv, spuse el, ca să mă încred în ceea ce spui tu? Şi cine va fi chezaş că te vei întoarce, dacă te las să pleci?
- Eu, spuse Pitias care îşi însoţea prietenul în faţa tiranului. De nu se va întoarce în ziua şi la ora rânduită de tine primesc eu să fiu dat în locul lui, morţii.
Tiranul se învoi bucuros, orice i s-ar întâmpla, unul tot va cădea. Căci amândoi aceşti tineri îi erau la fel de nesuferiţi, fiind oameni la fel de virtuoşi.
Judecând pe oameni după inima sa, era sigur că Damon odată scăpat din mâna sa, nu se va mai întoarce. Şi astfel unul din aceşti doi tineri, atât de vestiţi prin virtuţile lor, ar fi sacrificat, iar celălalt şi-ar pierde onoarea.
Trecură trei zile.
Veni şi ziua a patra. Ora fatală se apropia. Toţi locuitorii din Siracuza se adunară în locul unde se ridicase eşafodul şi aşteptau înfriguraţi să vadă sfârşitul. Damon nu se întoarse încă… Pitias în închisoare se ruga lui Dumnezeu din toată inima ca să împiedice reîntoarcerea prietenului său.
În sfârşit sosi şi ora, hotărâtă. Se trimise oameni să îl aducă din închisoare, şi în timp ce poporul fremăta de durere, iar tiranul se îmbăta de o crudă bucurie, Pytias urcă pe eşafod, gata pentru execuţie.
Dar deodată, când tăcerea era mai mare, se auzi un strigăt: – Iată-l! E Damon! Şi numele lui Damon trecu din gură în gură.Gâfâind din greu, Damon, care nu putuse veni mai curând din
pricina unui râu întâlnit în cale, ce se revărsase, se repezi prin mulţimea adunată, urcă pe eşafod şi strânse în braţe pe prietenul său, lăsând să-i picure din ochi lacrimi pe obrazul lui.Atunci, între cei doi prieteni a avut loc o adevărată întrecere în mărinimie, care ar fi putut smulge lacrimi şi inimilor celor mai împietrite.- Ora hotărâtă a trecut, spuse Pytias; se cade ca eu să fiu dat morţii!
- Eu sunt cel dat morţii, cel osândit, răspunse Damon. Tu trebuie să trăieşti.
- Eu sunt tânăr, nu am pe nimeni, iar tu ai bunii copii ce trebuie să îi creşti în temerea cea sfântă de Dumnezeul, spuse din nou primul, la care cel de al doilea răspunse:
- Şi tu trebuie să trăieşti spre slava lui Dumnezeu.
Şi unul de altul se rugau care să fie liberatorul celuilalt.
Oricât de sălbatic şi de crud ar fi fost tiranul, el nu putu să rămână nemişcat la o asemenea privelişte şi nici să se împotrivească admiraţiei şi înduioşării ce izbucniseră în toate părţile.
De aceea cruţă şi pe unul şi pe celălalt iar mulţimea scoţând mii de strigăte de bucurie, îi duse în triumf la casele lor.
