Tu ce lași în urma ta?

    

Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume!

                                                           Mahatma Gandhi

Un om și un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusețea zilei, când, deodată, își dădu seama că, de fapt, murise.  Iși aducea acum clar aminte că murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise chiar cu mai mulți ani în urmă...  Se întreba: " Oare unde duce drumul ăsta?"...

După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră.  
Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină.  
Mai sus, pe colina, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare.  
Ajunseră acolo și văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El și câinele său se apropiară de poarta și atunci observă, într-o parte, un om șezând la un birou . 
Il întrebă: 
- Scuzați-mă, unde ne aflăm ? 
- Aici e raiul - răspunse acesta. 
        - Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne dați putină apă ?  
        - Bine'nțeles, intrați înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă  
niște apă cu gheață. Făcu un gest și poarta începu să se deschidă.  
        - Prietenul meu, poate intra și el ? - întrebă călătorul arătând înspre câine.  
        - Imi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.  
        Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse și își continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său. 
        După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de țară,  dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba.  Se apropie și văzu un bărbat șezând rezemat de un copac și citind o carte.   - Scuzați-mă ! - i se adresă el. Aveți cumva puțină apă? 
        - Da, desigur... e o cișmea ceva mai încolo.  
        - Și pentru prietenul meu ? - zise, arătând către câine.  
        - Trebuie să fie și o strachină, chiar lângă cișmea.  
        Trecură de poartă și ajunseră la o cișmea veche, cu pompă.  Omul și câinele băură pe săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac.   - Ce loc este acesta ? - întreba călătorul. 
- Acesta este raiul. 
        - Sunt total încurcat. Un cetățean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este acolo unde era el.           - Te referi la locul acela cu alei de aur și zid de marmură ?... Acela e iadul.  
        - Și nu vă deranjează că ei folosesc același nume ca și dumneavoastră ?!...  
        - Din contră, suntem fericiți că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-și lase în urmă prietenii cei mai buni. 

Omul a șoptit: Doamne vorbește-mi!
Și o ciocârlie a început să cânte, dar omul nu a auzit.


Așă că omul a strigat: Doamne, vorbește-mi!
Și bubuitul tunetului a răsunat de la o margine a cerului la cealaltă, dar omul nu a ascultat.


Omul a privit în jurul său și a spus: Dumnezeule, dă-mi voie să Te văd!
Și o stea a strălucit scânteietoare, dar omul nu a observat-o.


Și omul a strigat: Doamne, arată-mi o minune!
Și o viață s-a născut, dar omul nu a știut.


Așa că omul a strigat în disperare: Doamne, atinge-mă ca să știu că ești aici!
La care Dumnezeu s-a aplecat și l-a atins pe om. Insă omul a dat cu mâna alungând fluturele, și și-a văzut mai departe de drum.


Nu lăsa să-ți scape vreo binecuvântare, numai fiindcă nu o primești în felul în care o aștepți!

Talk to me! Vorbește-mi! Dites-moi! Habla conmigo! ....

Vorbele sunt punţile de legătură între oameni! Sunt de acord. În general, toate probleme sunt provocate din lipsa comunicării. Nu mai avem timp să stăm să discutăm, să ne spunem sentimentele, trăirile şi ofurile. Facem totul pe fugă şi lăsăm comunicarea tot mai în spate.
Soţul îşi părăseşte soţia pentru că pur şi simplu nu mai comunică. Soţia îşi părăseşte soţul pentru că el e prea ocupat ca să o mai poată asculta şi pe ea. Părinţii îşi bat copiii fără să se mai intereseze şi de partea lor de poveste. Copiii pleacă de acasă pentru că nu se pot înţelege cu părinţii. Angajaţii sunt nemulţumiţi pentru că au impresia că pe ei nimeni nu-i ascultă, şefii sunt irascibili pentru că nu au timp să comunice cu nimeni. Am devenit mono silabici, uneori ne înţelegem doar din gesturi şi lăsăm cuvintele deoparte. Ni se pare mai important un telefon decât propriul copil. Ni se pare mai interesant un meci de fotbal decât nevasta care plânge. E mai bună o telenovelă decât un soţ nemulţumit. Încet, încet ne cufundăm în ceva nedefinit, fără cuvinte...ne cufundăm în tăcere!
Muzica din căști, calculatorul din față, problemele, temerile, și câte altele ne fac să devenim tăcuți, uneori parcă absenți...absenți din viața noastră! Dacă ești de acord cu mine, fă ceva pentru tine și pentru cei dragi ai tăi! Vorbește!

Ceea ce faci sau spui...toate te vor ajunge cândva

Secundarul ceasului se aude din ce în ce mai tare. este singurul sunet ce razbate prin liniștea apăsătoare. Sunt într-o încăpere îngustă și nu sunt singur. Au trecut câteva zeci de minute ce se adună în ore, și nu știu ce să spun sau ce ar trebui să spun. Îmi e atât de greu... când citești sau te pregătești pentru astfel de momente este altfel. Dar acum, stând lângă o persoană care are atât de multe întrebări fără răspuns...sunt sigur că dacă aș spune ceva nu aș ajuta, ci poate mai rău, aș face mai dificilă această situație.
Începe să gândească cu voce tare spunând de clipe de mult trecute pe care le invocă parcă pentru a le ocărâ. apoi tace iar, și după  o perioadă în care fața îi exprimă tot ce simte, începe să dea curs iarăși ideilor și întrebărilor. Ce va face pe viitor? Unde se va duce? Cum va face față situației? De ce?...
o să piardă tot ce a avut mai scup, tot ce a agonisit... stau și mă întreb cum aș face față unei astfel de situații...nu cred că m-aș descurca nici ca persoana de față...
Secundarul ceasului continuă să se audă tot mai apăsat, ca și când ar vrea să ne amintească la amândoi că timpul trecut nu se mai poate întoarce, și cu fiecare bătaie a secundei, viața noastră se scurge precum nisipul clepsidrei...și secundarul tot merge...trece tic tac...parcă vrea să îmi atragă atenția tot mai mult...ma uit la ceas...este prins într-o frumoasă corabie...asta voia oare să înțeleg? Oare să ne fie viața asemănată cu o corabie ce este din când în când aruncată și lovită puternic fără milă de valuri?
Gândurile îmi sunt atrase de chinul persoanei din fața mea. Parcă și ziua nu mai vrea să fie martora acestei dureri și amurgul începe să cuprindă îngusta încăpere...
Aș vrea să pot să fac ceva pentru această persoană...dar ce?
Îmi dau seama că viața și timpul nu ne iartă;dacă greșim și nu reparăm repede, urmările ne vor prinde odată din urmă și nu va fi ușor. Acolo, alături de acea persoană, în sunetul deloc melodios al secundarului grăbit am luat o hotărâre: voi fi mai atent la faptele, vorble și hotărârile mele...și asta nu doar pentru că eu s-ar putea să sufăr cândva, ci pentru că de cele mai multe ori, sunt unele persoane foarte dragi care vor suferi din cauza mea.
Așa că - Cea mai potrivită zi ca să faci ceva este aceea plasată între ieri și mâine.

Lacrima    

Lacrima mi se prelinge,                                                 

Pe obraju-nbujorat.

O durere s-a lăsat,

Care sufletul îmi frânge 

Stau și tot privesc spre cer,

Parcă totu-i un mister,

Realitatea se coboară,

Ca o pânză de aramă .

Lacrima tot curge,

Dar am ralizat ceva:

Lumea nu se va opri in loc,

Pentru supararea mea.

      După ce ați citit aceste versuri aș vrea să vă opriți pentru o clipă. Aș vrea să vă regăsiți în aceste versuri cum am facut și eu, micul copil, care a pus aceste cuvinte pe hârtie. În tăcerea locului în care vei sta, să recitești ultimile două versuri și să îți pui întrebarea: ,,Oare eu am gândit vreodată așa?’’.

     Recunosc că nici eu nu am făcut asta și probabil că în viitor voi încerca. De multe ori stau și mă gândesc de ce lumea este așa de  închisă și sumbră și la orice pas e gata să te împingă în abisul  suferinței și să te lase acolo; și asta pentru ce, pentru a fi altora mai bine. Regret faptul că cei dragi mie, pe care i-am ajutat mereu și cărora le-am fost alături oricând, chiar trecând peste cuvintele celor care mi-au dat viața, au avut grijă să mă facă să sufăr. De fiecare dată am întors și celălalt obraz și aceeași palmă am primit-o. Vă întreb pe voi....este corect? Este adevărat că Dumnezeu ne învață să fim buni și să iertăm greșeala aproapelui nostru, dar asta are o limită. Ce faci dacă tu tot ierți , iar ei tot te lovesc? Eu am ajuns la concluzia că aceasta iertare nu trebuie neapărat arătată. Dacă tu ai sufletul împăcat și ești sigur că l-ai iertat, atunci  aceasta se poate numi o iertare, chiar dacă nu mai ești așa de apropiat/ă cu persoana care ți-a  greșit.

    De multe ori în viață am acordat mereu înca o șansa celor care mi-au greșit și , sincer vă spun că nu regret, pentru că am făcut-o din dragoste și cu sufletul curat, chiar dacă după aceea eu am suferit înzecit.

     Acum m-am trezit și am luat și eu atitudine. Un om mare mi-a spus odată că ,, Trebuie să ști la ce nivel ești și să nu te subapreciezi’’  și mare dreptate a avut. Este plăcut să fi apreciat și cei din jur să știe ce poți și cât poți, dar acest lucru nu trebuie exercitat la maxim, fiindcă în scurt timp vei ramane  doar tu și capacitățile tale.

      Încă un sfat înainte de final, ține-ți cont de următorul lucru....,,Spune-mi cu cine vorbești ca să îți spun cine ești!’’, fiindcă prietenia te poate ajuta, dar e lucrul care te poate distruge definitiv.                         

                                                 Semnat: Nica

 

Trecutul ne-nfășoară oricât l-am surghiuni din minte - Octavian Goga

Dar oare trecutul se poate uita? Oare căința ucide memoria?                    -  Joseph Marie Eugene Sue

Dacă aș putea face cumva să îndrept măcar puțin din greșelile trecutului... Nu știu dacă există om care să nu gândească sau să-și dorească acest lucru. Multe au fost clipele când privind cu ochii cercetători ai minții în urma pașilor noștri, fie ne doare văzând ceea ce am făcut, fie am vrea să ne cerem scuze, sau chiar zâmbeam de neghiobia tinereții. Dar mai este și acel simțământ că trebuie să refaci ceva, dar totodată conștientizezi că nu ai cum...trecutul e istorie. Poate că nu sunt eu singurul care este apucat de trecut din când în când și răvășit. Oare ce am putea face???

Octavian Paler spunea că trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează.... Ce putem face cu el? Jane Austen ne sfătuiește - gândește-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îți aduce bucurie. 

Nimic nu se poate schimba legat de trecut. Lucian Blaga spunea - Nimic nu e așa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni și nimic nu îl poate schimba.

Poate că multă vreme ne-am străduit să facem față trecutului, și am căzut pentru o vreme scurtă sau lungă, îndurerați că am făcut sau nu am facut ceva...sau poate am spus sau nu am spus anumite cuvinte.

Acum nimic nu se mai poate  face în dreptul acelor clipe! Poate oricât de mult a dori, nu se poate șterge din mintea noastră...dar totuși cred că mai putem face ceva. Putem să învățăm din greșelile făcute. Putem să fim mai atenți la faptele noastre, la vorbele noastre...putem să nu repetăm greșelile trecutului, și astfel, mai târziu să putem face ceea ce ne sfatuia Jane Austen, să ne gândim la trecut doar pentru a ne bucura. Nu este ușor, dar este bine pentru noi, pentru viitorul nostru și pentru clipele de maine ce vor deveni trecut! Succes!

Ce este fericirea?

Fericirea este un parfum pe care nu îl poţi pulveriza pe cineva fără să ajungă şi pe tine. - Ralph Waldo Emerson
Fericirea este precum pisica, dacă încerci să o ademeneşti sau să o chemi, te va evita cu îndârjire; nu va veni niciodată. Dar dacă nu îi acorzi nici un pic de atenţie şi iţi vezi de treabă, o veţi găsi frecându-se de picioarele tale şi sărindu-ţi in poală. - William Bennett
Fericirea este un ideal, este opera imaginaţiei. - Marchizul de Sade
Fericirea nu este un lucru în sine - este doar un contrast cu ceva care nu este plăcut. - Mark Twain
Fericirea este o perpetuă bogăţie de a fi bine înşelaţi. Jonathan Swift


Acestea sunt doar câteva din multele citate care există legat de fericire. Ce este fericirea? Fiecare om a încercat măcar odată în viața sa să găsească o definiție a fericirii. Oare să fie într-adevăr ceva cu care omul se înșeală? un fel de fata morgana? Unii susțin că sunt fericiți atunci când au reușit ceea ce și-au propus...alții în momentul în care sunt mulțumiți de viața lor...alții când au bani...tu când ești fericit? Ce este fericirea pentru tine?

Pentru ce trăiesc? Ca să mor? Atunci să mă sinucid? Nu pot, mi-e frică! Să aștept până vine moartea? De asta mă tem și mai mult. Atunci trebuie să trăiesc, dar pentru ce? Și nu pot să scap din acest cerc vicios. - Lev Tolstoi- O confesiune

Nimeni nu este întrebat când şi unde vrea să se nască, dar fiecare ştie la un moment dat ce vrea să fie în viaţă sau ce şi-ar dori. Pentru că “apărem” astfel pe lume, de asta privim viaţa ca pe un dar, deşi sensul acestui dar ne scapă adesea. Sensul vieţii se defineste prin experienţă şi cunoaştere, şi anume raportări la lumea exterioară, dar adesea omul îşi conturează viziunea asupra vieţii prin raportarea sa la propria persoană şi la divin. 

Oare am stat vreodată să analizăm serios de ce suntem pe acest pământ? de ce trăim? Să fim doar simpli trecători printr-o viață plină de lupte, ambiții și din când în când realizări? Eu sunt sigur că nu acesta este sensul vieții! 

Omul îşi fixează mai multe ţinte sau scopuri în viaţă, iar linia ce uneşte aceste puncte se poate considera sensul vieţii pentru acea persoană în parte. Sensul ni-l definim prin propriile aspiraţii şi ambiţii, dar fiindcă suntem dependenţi de autodepăşire, odată ajuns scopul final, lumea noastră se rastoarnă şi suntem din nou în căutarea unor alte căi. 

Ce faci atunci când nu găsești rostul? Mi- a plăcu t o idee pe care am auzit-o de curând...când nu cunoști sensul sau rostul vieții tale...nu trebuie să te mai uiți la tine, uite-te la Creator și întreabă-L ... întreabă-L de ce exiști. Sunt sigur că atunci vei cunoaște cu adevărat sensul vieții tale! Am fost creați de El și sunt 100% sigur că nu acesta a fost planul lui pentru oameni. Cunoscându-L, vorbind cu El, viața noastră va avea un alt sens. Lev Tolstoi, cel cu al cărui citat am început, într-o zi în care fugea de tortura mentală , plimbându-se prin pădure  a descoperit Creatorul, și timp de 2 ore a stat și a vorbit cu Dumnezeu...de atunci viata lui a fost alta...din ziua aceea, viața lui a avut un alt sens, unul pe care el îl stia foarte bine. de atunci el a inspirat generații de oameni prin exemplul său! 

Și viata ta poate să inspire pe alții...

Trec zilele...săptămânile...lunile şi anii...toate trec parcă prea repede. Mă întorc cu drag pe meleagurile copilărie, dorind să mai prind măcar puţin din ce a fost cândva. Am venit...şi nimic nu mai este aşa cum am lăsat: locurile, oamenii, ... nici eu! Am colindat străzi ce altădată îmi ofereau linişte, bucurie, siguranţă, dar acum nu mai au nimic de oferit. Poate doar o imagine, un colţ de poveste...

Mi-am dat seama că toate trec... am întrebat de bătrâni, şi nu mai sunt...mi-am căutat

prietenii...sunt mari....m-am căutat pe mine, sunt altul.

Nu mai poţi da timpul înapoi, nu mai poţi găsi

persoane ce nu mai sunt, nu mai poţi fi ce ai fost odată.

Într-o lume a schimbărilor nu putem decât să trăim din plin prezentul presărat cu dulci şi preţioase amintiri.

Ce faci în acele momente cânt totul parcă se distruge în jurul tău? Ce faci când nu e nimeni lângă tine să îți spună că va fi bine?

De multe ori ne găsesc unele situații nepregătiți și ne răpun..ne lasă fără suflare și credem că totul s-a sfârșit....dar nu e asa! trebuie să nu uităm un lucru..nu suntem singuri. Indiferent ce ar veni asupra noastră, indiferent când......niciodată nu suntem lăsați singuri. Există o Persoană care vrea să îți vină în ajutor, să îți șteargă lacrima și să te ridice. Adevărata întrebare nu este daca e cineva, ci dacă tu vrei să Îl lași să te ajute.

Este timpul să învățăm să ne lăsăm ridicați!