Dreams are renewable. No matter what our age or condition, there are still untapped possibilities within us and new beauty waiting to be born.

-Dale Turner-

31 decembrie 2009

A tear for Africa...

De suflet....

Tu unde mergi???

video

Think about it..

video

30 decembrie 2009

1 imagine = 1000 cuvinte







29 decembrie 2009

Frumusețea

O fetiţă se plângea adesea mamei că s-a născut urâtă. Nu-i plăcea deloc cum
arată. Celelalte fetiţe îi păreau mult mai drăguţe şi mai simpatice decât ea.
Colegele ei de şcoală o încredinţau că atunci când va creşte mare, va scăpa
lesne de acest cusur cu ajutorul fardului. Mama îi explică însă că frumuseţea
omului nu depinde de înfăţişarea lui exterioară şi că dimpotrivă, fardul
urâţeşte oamenii. Şi adăugă că ea ştie secretul adevăratei frumuseţi. Fetiţa,
care ţinea nespus să fie frumoasă, o rugă să-i încredinţeze şi ei acel secret.
Mama îi spuse să-şi aducă un scăunel şi să se aşeze alături. "Trăia odată o
fetiţă urâtă foc", începu mama. - "Eu sunt! E vorba de mine!" - strigă fetiţa.
Mama însă o rugă să nu o întrerupă şi continuă: "Fetiţa aceasta nu asculta de
părinţi, era obraznică şi necuviincioasă". "Întocmai ca mine", - o întrerupse
iarăşi fetiţa, dar mama îşi urmă povestirea, fără să-i dea vreo atenţie: "Şi
fetiţa aceasta urâţică s-a visat odată lângă un izvor - izvorul frumuseţii. Cine
se spăla în apa acelui izvor, devenea pe loc frumos ca nimeni altul. Fetiţa se
pregătea să sară în apă, dar cineva o opri". "Cine? Cine?" - o întrerupse iarăşi
fetiţa şi mama îi răspunse: "În faţa ei apăruse un înger care nu-i îngădui să
intre în apă. El îi porunci să se întoarcă acasă şi o lună încheiată să facă
numai fapte bune şi să nu se supere nici o singură dată. Şi abia atunci să vină
la izvorul fermecat. Ce putea face fetiţa? Se întoarse necăjită acasă şi urmă
întocmai porunca îngerului. Peste o lună ea veni iarăşi la izvor, dar îngerul
n-o lăsă nici de astă dată să intre în apă, poruncindu-i să fie bună şi
ascultătoare timp de încă trei luni. Ea dorea atât de fierbinte să devină
frumoasă, că se învoi şi de astă dată. Acasă se purtă atât de bine, că părinţii
nu se mai puteau sătura, privind la dânsa.
Peste trei luni ea veni iarăşi la izvor. Îngerul i se arătă iarăşi, dar fata
apucă să vadă o feţişoară frumuşică şi zâmbitoare oglindită în apa izvorului.
"Cine să fie oare?" - se întrebă ea. Îngerul veni a1ături şi-i spuse: "E chipul
tău. Şi e atât de frumos că nu mai trebuie să te cufunzi în apă". Fetiţa se
trezi şi încercă să-şi explice visul. Ea înţelese că aflase secretul frumuseţii
şi de atunci se purta aşa precum o învăţase îngerul. Peste câteva luni feţişoara
ei deveni atât de drăgălaşă, că trecătorii se opreau pe stradă să o admire".
Mama îşi încheie aici povestirea şi fetiţa înţelese totul, fără să-i mai ceară
vreo explicaţie. "Am să încerc şi eu aşa, - rosti ea încet, - dar te rog să mă
ajuţi şi tu, mămică. Şi roagă-te lui Dumnezeu să-mi dea tăria necesară ca să pot
fi întotdeauna ascultătoare".

28 decembrie 2009

For U

27 decembrie 2009

Singurătate


"Singuratatea este mai dureroasă când ești tânăr, dar devine plăcută atunci când devii mai matur". Albert Einstein






"Există multă suferință în lume – fizică, materială, mentală . Suferința unora poate fi rezultatul lăcomiei altora . Suferința materială și cea fizică este cea cauzată de foamete, lipsa unei locuințe sau cea provocată de tot felul de boli. Cea mai mare suferință a omului este cauzată de singurătate, de lipsa iubirii ".
Maica Teresa

"Voi care vă întoarceţi acasăşi după ce-aţi închis uşaspuneţi “bună seara”voi nu ştiti ce-nseamnăsă intri pe o uşa tăcând."
Octavian Paler


"Numai oamenii singuratici, cunosc adevăratele valori ale prieteniei. Pentru ceilalți există familiile; pentru un singuratic sau un exilat prietenii reprezintă totul".
Willa Cather
Putem să găsim nenumărate citate despre singurătate. Dar cred că mulți simt în viața lor singurătate. De multe ori omul face lucruri la care nu se gândea doar pentru a nu rămâne singur. Vorbesc aici de anturaj...de tinerii care își calcă în picoare principiile și tot ce au de la părinți doar pentru a rămâne în "gașcă " .
E dureros cum toți trăim în societate și atât de mulți sunt singuri între oameni. Fiecare a ajuns atât de egoist încât nu mai se uită la cel de lâmgă și nimănui nu-i mia pasă de problemele celuilalt. Atât de nepăsători. Îmi amintesc de ziua în care bunica mea trecând prin piață a paralizat și a stat minute bune acolo căzută între oameni fără ca măcar unul să o ajute. Oare am uitat că a fi om mai înseamnă și a ne păsa?Sentimentele din noi au fost atât de "modificate" încât am trecut la un nivel de inumanitate?
Indiferența, nepăsarea....dor cel mai mult!
Tu cum ești? Ești singur? ori faci orice să faci parte din grup? dar de cei din jur îți pasă? Hai să fim sinceri....Când a fost ultima oară când ti-a păsat de cineva? Când a fost ultima oară când ai dat o mână de ajutor?
Oare nu e mai comod să îmi văd de drumul meu? De ce să îmi pese? Cine e cel care are nevoie de mine? Știe el sau ea ce mă doare?
Fără să știm, încetul cu încetul ne afundăm în nepăsare, iar pasul următor poate fi singurătatea...Refugiul în lumea noastră, în lumea virtuală, ne depărtează de oameni. Uitați-vă în jur și vedeți câți oameni merg pe drumul lor, cu căștile în urechi, rupți parcă de realitate. Cel mai important e el. Ceilalti nu există decât dacă am nevoie...Acesta este adevărul...puțini sunt cei care mai au inimă și se opresc pentru a se îngriji de cei în nevoie...de cei singuri.
Tu cum ești? Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții....mai iubește cineva pe cel de langă el?Poate doar dacă primește de acolo ceva...nu e dureros? Este!
Cei din casa ta, cei de lângă tine...cum se simt? se simt iubiți?se simt ascultați? Sau a intrat singurătatea și în sânul famileie? Lumea merge spre prăpastie...tu unde te îndrepți?
Ce faci pentru cei singuri? Ce faci pentru tine?Gândește-te puțin...meditează cu mine...și hai să facem și ceva mai bun!

26 decembrie 2009

De-ale copiilor

Ce este dragostea?
Dragostea este…Când cineva te rănește…chiar dăcă te doare îngrozitor…tu nu plângi, pentru că știi ca o s-o doară pe persoana care te-a ranit! (Matei – 6 ani)
Dragostea este când… bunica mea avea artrită și nu-și putea vopsi unghiile…bunicul meu le-a vopsit el pentru ea, cu toate că și el avea artrită… (Rebecca – 8 ani)
Dragostea este…Când o fată se dă cu parfum și băiatul se dă cu after-shave…și ies la plimbare împreună…și se miros unul pe celalalt (Karl – 5 ani)
Dragostea este…Când știi că sora ta mai mare te iubeste…pentru că-ți dă ție toate hainele ei vechi…si ea trebuie să se duca la cumpărături, să-și ia altele! (Laura – 4 ani)
Dragostea este…Când căîelul tău te linge pe față…cu toate că l-ai lăsat acasă singur toata ziua! (Maria – 4 ani)
Dragostea este…Când cineva te iubeste…felul în care-ți spune numele, e…este diferit ! (Emy – 4 ani)
Dragostea este…Când oferi cuiva din mancarea ta, fără ca să te aștepți ca celălalt să-ți ofere din mâncarea lui ! (Cristi – 6 ani)
Dragostea este…Când mami il vede pe tati transpirat și murdar tot…dar tot îi spune…”tot esti mai frumos ca Brad Pitt!” (Cris – 8 ani)
Dragostea este…Când spui cuiva ceva rău despre tine…și ți-e frica că n-o să te mai iubească din cauza la ce ai spus…și apoi cealaltă persoană te surprinde iubindu-te chiar mai mult ! (Emma – 7 ani)
Dragostea este…Când un bătrân și o bătrâna…sunt încă buni prieteni cu toate că se cunosc unul pe celălalt de mult timp… (Ruben – 6 ani)
Dragostea este…Când îi spui unui băiat că are o cămașa așa frumoasă…cu toate că el poartă aceeași cămașa în fiecare zi! (Ami – 7 ani)
Dragostea este…Ce se întampla de Crăciun…când te oprești din desfăcut cadouri…ca să te bucuri de bucuria celorlati ! (Mihai – 5 ani)
Dragostea este când…dacă vrei să înveți să iubești mai bine…începe cu un prieten care nu-ți place! (Nikka – 6 ani)
Dragostea este…Când iubești pe cineva…ochii tăi se tot mișcă…și niște steluțe strălucesc în ei! (Karol – 7 ani)
Dragostea este…Dumnezeu ar fi putut să spună niște cuvinte magice ca să scape din cuiele de pe Cruce…dar n-a facut asta…Asta este dragoste! (Mihai – 5 ani)
Dragostea este...Când mami îi face cafea lui tati și după aceea ia o înghițitură înainte să i-o dea, ca să se asigure că are gust bun.
Dragostea este...Când vă țineți de mână și stați unul lângă altul într-o cafenea. Asta înseamnă că sunteți îndrăgostiți. Dacă nu ar fi asa, ați putea sta unul în fața celuilalt și ar fi ok.
Ce gândesc oamenii când spun “Te iubesc!”
“Persoana respectivă gândește: Da, chiar îl iubesc. Dar sper că face dus măcar o dată pe zi.” (Michelle – 9 ani)

....


În timpul uneia dintre prelegerile sale, David Hilbet spunea:- Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează și devine infinit de mic, el se transformă în punct și atunci omul zice: "Acesta este punctul meu de vedere".

Omul modern


Un om modern s-a rătăcit prin deşert. Era deshidratat. Când dormea visa doar apă, portocale sau smochine. Apoi se trezea şi se târa mai departe, dar chinul era tot mai apăsător. Când tocmai ajunsese la capătul puterilor a zărit o oază. "A, fata morgana" a gândit el. "O iluzie care vrea să mă împingă la disperare, deoarece în realitate acolo nu există nimic. Dar nu! Eu voi rămâne demn şi nu mă voi lăsa păcălit!" El se apropia de oază însă ea nu dispărea, ci devenea tot mai vizibilă. Smochinii parcă îi făceau semn cu crengile lor să vină şi să mănânce, dar el gândea: "Asemenea iluzii sunt frecvente pentru cei aflaţi în situaţia mea. Ce crudă poate fi natura!" Cuprins de aceste gânduri a murit având pe buze un blestem neînţeles asupra lipsei de sens a vieţii. După o oră l-au găsit doi beduini. "Poţi înţelege aşa ceva?" întrebă unul. "A murit de foame şi de sete lângă cea mai frumoasă oază." "A fost un om modern!" a răspuns celălalt beduin. "Nu a crezut în ceea ce a văzut!" Tot aşa, Dumnezeu este foarte aproape de noi însă omul modern nu Îl observă. "Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec". (Matei 13.14)

25 decembrie 2009

Ispita


Capitolul I
Mă plimb pe stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Cad în ea. Sunt pierdut... Sunt neputincios. Nu e greşeala mea. Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.
Capitolul II
Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Mă fac că n-o văd. Cad în ea din nou. Nu-mi vine să cred că mă aflu iarăşi în acelaşi loc, dar nu e vina mea. Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.
Capitolul III
Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O văd că este acolo. Cu toate acestea cad în ea... este un obicei deja. Ochii îmi sunt deschişi. Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.
Capitolul IV
Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O ocolesc.
Capitolul V
Mă plimb pe altă stradă.

Fiul Soldatului


Tata era soldat. Mama se afla într-un cantonament, unde locuiau familiile
soldaţilor. Aici ea dădu naştere unui fecior. Curând tata plecă pe front şi căzu
în luptă. Mama se îmbolnăvi de inimă rea şi în scurt timp se stinse şi ea din
viaţă.
Rămas orfan, copilul crescu printre soldaţii cu apucături brutale,
într-un mediu vicios care însă nu-l influenţa câtuşi de puţin. Până şi colonelul
îl considera un copil sfânt.
Într-o zi sosi la regiment un detaşament de recruţi, care stârniră curând o
mulţime de reclamaţii. Apărură şi câteva cazuri de încălcare flagrantă a
disciplinei. Noaptea cineva răsturnă panourile de tras la ţintă şi bănuielile
căzură asupra unui soldat din baraca orfanului. Pe atunci băiatul avea
cincisprezece ani şi locuia într-o baracă, împreună cu câţiva soldaţi, cărora le
făcea diferite servicii.

Vinovatul trebuia pedepsit. I se fixă un număr de lovituri şi un ofiţer anunţă
sentinţa. Neştiind însă cine era vinovatul, el le ceru soldaţilor să-l numească
pe infractor. Soldaţii tăceau. Atunci ofiţerul le declară că vor fi pedepsiţi cu
toţii. Fiecare va primi câte zece lovituri.
Deodată se auzi vocea plină de curaj a băiatului: "Domnule colonel,
dumneavoastră aţi afirmat că dacă vinovatul îşi va recunoaşte vina, atunci va fi
pedepsit numai el unul. Ceilalţi nu vor avea nimic de suferit. Eu sunt gata să
ispăşesc chiar acum pedeapsa!"
Colonelul rămase atât de surprins, că nu găsi ce să-i răspundă. Dar apoi li se
adresă soldaţilor cu mânie şi dispreţ: "Oare nu se găseşte printre voi un om
destoinic? Oare sunteţi atât de laşi, că îl veţi lăsa pe acest copil să fie
pedepsit în locul vostru? Ştiţi prea bine că băiatul nu e cu nimic vinovat!"
Soldaţii tăceau. Colonelul văzu ochii imploratori ai băiatului îndreptaţi asupra
lui. Pentru prima oară în viaţă nimerise într-o situaţie atât de complicată. Îşi
dădea seama că trebuia să ia o hotărâre tot atât de fermă ca şi a băiatului care
cerea să fie pedepsit. În cele din urmă el îşi călcă pe inimă şi dădu ordinul.
Băiatul se culcă ascultător pe o bancă pregătită anume. Pe spinarea lui goală
loviturile cădeau una după alta. După a cincea lovitură din mulţimea soldaţilor
se auzi o voce răguşită: "Opriţi-vă! Nu mai daţi în el! Eu sunt vinovatul!
Pedepsiţi-mă pe mine!" Era vocea celui mai agresiv dintre soldaţi. Cu faţa
schimonosită de durere el se apropie de băiat şi-i săltă capul. Băiatul rosti cu
faţa luminată de un zâmbet: "Fii pe pace, Jim, acum eşti salvat. Colonelul nu-şi
va călca cuvântul". Capul îi căzu pe bancă şi băiatul îşi pierdu cunoştinţa.
A doua zi colonelul îi făcu o vizită la cortul sanitar şi află că băiatul era pe
moarte. Zăcea pe nişte perne înalte. La căpătâi stătea soldatul Jim şi repeta cu
ochii înotând în lacrimi: "De ce-ai făcut asta? De ce a trebuit să suferi în
locul meu?" Ca să înţelegi de ce Isus Cristos a ispăşit pentru tine", - răspunse
băiatul - "Cristos a murit pentru mine?" - întrebă Jim. El auzise că Cristos
fusese răstignit pe cruce, dar nu ştia că murise şi pentru dânsul, pentru
soldatul Jim. "Da, El a murit pentru tine, Jim, - zise băiatul. - Eu te iubesc,
Jim, dar Cristos te iubeşte negrăit mai mult. Eu am ispăşit numai pentru un
singur păcat al tău, pe când Cristos a luat asupra Lui toate păcatele pe care
le-ai săvârşit şi le vei mai săvârşi în viaţă. El a murit pentru tine, Jim, El a
murit pentru tine!" "Ce-l poate lega pe Cristos de un ticălos ca mine? Ştii prea
bine ce mârşav sunt", - îi replică Jim. "El a murit ca să izbăvească asemenea
mişei, asemenea ticăloşi ca tine. Cum să nesocoteşti tu asemenea iubire? Cristos
a spus: "Cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă
veşnică şi nu vine la judecată, ci trece de la moarte la viaţă". Nu-L vei primi
tu oare astăzi în inima ta?"
Colonelul, care privea această scenă cu lacrimi în ochi, îl văzu deodată pe
grosolanul şi răutăciosul Jim căzând în genunchi lângă patul băiatului,
pocăindu-se şi primindu-l în inima lui pe Cristos. Băiatul îşi puse mâna pe
capul lui Jim şi o lumină ciudată licări în ochii lui. Lumina se stingea încet,
până se stinse cu desăvârşire.

INTER-NET = Între plase...


De curând am ajuns la o concluzie cam durereroasă . NU prea mai putem să ne descurcăm fără internet. Cum am ajuns la această concluzie?...iată: Am fost lăsat fără internet timp de o săptămână. Prima zi fără internet nu a fost nimic ... dar când au început să treacă rând pe rând zilele am realizat că nu prea mai am ce face. NU stiri, nu divertisment, nu căutare, nu convorbiri pe skype...si lista poate continua, dar știți ce se face cu internetul.
Am realizat că nu știu să fac prea bine altceva. Am început să citesc mai mult ...dar ochiul mereu se uita să vadă, nu cumva s-a rezolvat problema?Nu cumva a veit internetul?
A fost o descoperire dureroasă pentru mine să văd că sunt atât de legat de internet.
De obicei eram primul care îi critica pe cei dependenți de internet, și nu îi înțelegeam.Dar acum stau și mă întreb cât de ușor am devenit unul dintre ei.
NU am vrut să fiu așa, cu siguranță, dar încet, pe nesimțite, am căzut în aceste plase ( inter-net).
Aici, în această "plasă" poti găsi ce vrei. Mai nou, tot ce îmi achiziționez în materie de electronice, doar prin internet iau. Și nu asta este ceva rău. Dar faptul că nu mai știam ce să fac în timpul liber m-a alarmat. Nu cumva am ajuns o societate ce trăiește mai mult virtual? Oare nu realizăm că organismul are nevoie de exercițiu?De aer? Mintea nostră nu e tratată prea bine de ecranul calculatorului...
Faceți această încercare...cât timp poți să stai și să îl petreci fără calculator ? Te simți bine fără? Faceți acest test...și vedeți cât de dependent de "plase" sunteti.
Ar fi o mare durere să devenim adepții unei lumi virtuale. Pe lângă faptul că de multe ori ne mințim singuri, am mai putea aduce în discuție sănătatea noastră ce are de duferit, familia, prietenii...si puteți continua lista.
Suntem liberi, de ce să ne înrobim?

17 decembrie 2009

Arta iertării


«Fiecare om ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.»
Mark Twain

Cu ceva timp în urmă, de ziua mea, am primit o carte pe care era scris acest motto, precum şi un sincer „Îmi pare rău!”. Atunci am început să calc firav, dar sigur, pe lungul drum al iertării. Am învăţat că a ierta este o adevărată artă şi că fiecare dintre noi poate fi un artist! Am fost rănită de oameni şi rana cea mai greu de vindecat şi de iertat e cea produsă de persoanele la care ţin... deoarece este „mai uşor să ierţi un duşman decât un prieten.” (Willliam Black)
Este atât de uşor să rănim, dar după ce suntem răniţi la rândul nostru şi vedem ce implică iertarea, poate că vom învăţa să nu-i mai rănim pe cei dragi! Ne trăim existenţa cufundaţi în superlative: avem impresia că iubim prea mult, că oferim prea mult, doar că atunci când vorbim despre iertare se pare că avem mari restanţe, deoarece iertăm prea puţin...
Răsfoind câteva site-uri, am descoperit o afirmaţie pe cât de surprinzătoare, pe atât de adevărată: „Iertarea este drumul care-l face pe om fericit.” Începem să vorbim despre iertare doar atunci când apare o greşeală, o rană care pare să fi luat şi ultima fărâmă de fericire, iar o resuscitare pare imposibilă. Continuând linia lui „prea”, constatăm: prea multă ură acumulată, prea multă ranchiună, prea multă tristeţe şi ostilitate adunate într-o biată inimă a unui chip de lut.
Iertarea!!!... sublim cuvânt! Dacă ar fi trebuit să vorbesc despre iertare înainte de a mi se greşi, nu aş fi ştiut să spun prea multe, decât poate un: „E bine şi trebuie să ierţi!... şi puţină filosofie pentru a demonstra teoretic acest lucru. Şi asta pentru că înainte de a fi confruntată direct cu acest subiect, nu ştiam ce implică iertarea. Înţelegi iertarea atunci când ierţi, înveţi iertarea atunci când alegi să ierţi şi când înţelegi interdependenţa dintre a oferi şi a primi iertare...

În acest context, nu pot să nu împart oamenii în mai multe categorii. Astfel, există persoane pentru care iertarea vine foarte greu; persoane care spun că iartă, dar nu uită; persoane care poate iartă cu mintea, dar nu cu sufletul; persoane pentru care iertarea este direct proporţională cu gravitatea greşelii şi persoane inflexibile, care habar nu au ce înseamnă la nivel practic acest cuvânt.
Deoarece iertarea împlică un drum, cred că în mare parte toate aceste ipostaze au fost încercate şi traversate de cel care a învăţat în cele din urmă să ierte. Dacă la început, acordarea iertării poate fi străină de noi, confruntaţi fiind cu situaţia în care avem nevoie de iertare şi de a o oferi, învăţăm mai întâi să iertăm cu mintea, apoi, mai greu, şi cu sufletul.

Iertarea înseamnă libertate. Şi asta pentru că iertarea aduce mai multe beneficii celui care iartă decât celui care este iertat. Dacă am vedea iertarea ca fiind eliberarea din închisoarea emoţională în care ranchiuna ne ţine prizonieri, am opta pentru iertare în locul urii. De ce să iertăm? Fiecare dintre noi a întâlnit oameni care l-au rănit, umilit şi din această cauză a fost prins în vârtejul mâniei, depresiei şi resentimentului. Iertăm ca să putem trăi împăcaţi cu noi înşine, pentru ca să putem merge mai departe cu fruntea sus, lăsând în urmă tot ceea ce ne-a făcut rău. De fapt, iertarea nu este altceva decât remediu pentru un suflet rănit, iar oferind-o nu facem un favor celuilalt, ci ne facem nouă cel mai mare bine. Poate că o inimă rănită care oferă iertare nu va renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, dar va renaşte. Va fi o persoană rănită, dar o persoană nouă, eliberată de ranchiună, de resentimente, o persoană care a învăţat iertarea şi prin oferirea ei îşi dă de fapt sieşi o nouă şansă de a merge mai departe, unica şansă de altfel.
Iertarea de sine


De multe ori însă, pentru a putea oferi iertare, trebuie ca mai întâi să ne iertăm pe noi înşine pentru că doar o inimă împăcată cu sine poate oferi iertare. Nu poţi oferi şi nu poţi primi iertare dacă nu ai reuşit să ierţi mai întâi ceea ce ţi-ai făcut ţie însuţi. Iar asta implică recunoaşterea greşelii şi a faptului că imperfecţiunea caracterizează fiinţa umană. Acceptarea situaţiei constituie cel mai important pas. Timpul nu mai poate fi dat înapoi şi oricât de multe reproşuri am avea, nimic nu poate schimba realitatea. Aşa că, indiferent cât de mult doare, indiferent cât de mult am rănit sau ne-am rănit, pentru a ierta trebuie să facem acest prim şi important pas: să ne iertăm pe noi înşine.

Bucuria de a fi iertat

Pe de altă parte ce poate fi mai liniştitor, mai reconfortant decât să ştii că eşti iertat atunci când ai greşit!? Când povara şi greutatea păcatului apasă asupra sufletului, când întregul echilibru sufletesc îţi este răsturnat şi tânjeşti să primeşti iertare... Pare un deziderat!! Iar când în cele din urmă acest mare dar este primit, viaţa capătă sens şi găseşti puterea de a merge mai departe... Nimic altceva nu echivalează cu darul iertării şi cu beneficiile lui.
Îmi place să mă gândesc la iertarea divină de care ne putem bucura fiecare. Greşim mereu, mereu, iar fiecare păcat este îndreptat în mod direct împotriva Creatorului nostru, care nu ne reproşează, ci ne oferă cu dragoste acest dar nemeritat. Dacă am reţine acest aspect, am fi şi noi mai iertători cu cei care ne greşesc! Cu adevărat a greşi e omeneşte, iar a ierta este divin. Nu putem separa iertarea de iubire deoarece doar iubirea generează iertare: „Cât timp iubeşti, ierţi!” (La Rochefoucauld) Doar aşa se explică iertarea lui Dumnezeu, iertarea mea şi... iertarea ta! Aşa că gândeşte-te la cât de mult ţi s-a iertat şi atunci nu vei putea decât să oferi iertare.
Trăim într-o lume a păcatului, o lume alcătuită din oameni imperfecţi, în care rănile sunt inevitabile, iar pentru obţinerea păcii şi echilibrului sufletesc avem nevoie de iertare. Alegând ura în locul iertării, trebuie să ţinem cont de faptul că „ura este ca acidul: distruge mai întâi vasul în care e ţinut şi apoi ceea ce are în preajmă.”
Raportându-ne la divinitate, Dumnezeu ne porunceşte să iertăm ori de câte ori suntem răniţi şi să ne împăcăm ori de câte ori este posibil, pentru că viaţa este prea scurtă ca să procedăm altfel, iar cu timpul „vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare dinaintea... unui mormânt nu mai are niciun sens.” (Jorge Luis Borges).
„Dacă nu ierţi - dacă laşi mândria, resentimentele, încăpăţânarea şi autoapărarea să stea în calea ta - vei deveni o persoană dificilă şi plină de amărăciune. Vei purta în inima ta o povară care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece cu fiecare zi ce trece. Vei muri!” (John Ortberg)
Ne ducem existenţa presărată cu păreri de rău şi regrete pentru că... nu putem altfel. În tot acest tumult, suntem într-o continuă căutare: a fericirii, a succesului... dorindu-ne astfel să punem bazele unei vieţi trăite din belşug. Nu ne vom putea bucura însă, dacă nu includem în viaţa noastră şi iertarea. În sens contrar, ne distrugem unica „punte pe care trebuie să trecem noi înşine.” (Iacob Negruzzi)
Şi da! Cred că aşa cum, metaforic vorbind, Dumnezeu are o mare întinsă în care păcatele noastre sunt aruncate şi uitate, iar pescuitul este interzis, în acelaşi fel „fiecare dintre noi ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.” Dar... să nu începem să numărăm mormintele!


Panseluţa Luchian

Isus Hristos vs. Moș Crăciun





Luna Decembrie. Unii o numesc luna cadourilor. Toată lumea așteaptă cu nerăbdare această luna din an. Copiii așteaptă cu nerăbdare să deschidă cadourile primite de la Moș Crăciun, cei mari petrecerile, unii începutul noului an când pot să pornească o nouă viață, iar o parte se bucură de nașterea Domnului.
Privind la lumea din jurul meu, la ferestre, la uși realizez ceva: Moș Crăciun e peste tot. Pentru mulți e o mare bucurie. Pentru mine apare un semn mare de întrebare: A cui sărbătoare este de fapt? A lui Moș Crăciun sau a Domnului Hristos?
Se ne gândim puțin - care este numitorul comun între cele două personaje? Haideți să vedem:

Moș Crăciun

Legenda spune că, fără acordul soțului, Crăciuneasa o primește în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adapost în grajd. Aflând acest lucru, Crăciun se înfurie și îi taie mâinile, însă Maica Domnului i le lipește la loc. Minunea îl convertește pe Crăciun la creștinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat nevătămată de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din trunchiuri de brad în curtea lui și joacă o horă cu toate slugile lui. După joc, Crăciun împarte sfintei familii daruri păstoresti: lapte, caș, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moș Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua nașterii lui Isus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după evanghelii, le aduceau regii-magi în staul noului Mesia. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun s-au transformat în colinde,colindele de Crăciun.

Mosul a fost ilustrat prima dată în 1860 de Thomas Nast în cotidianul Harper's Illustrated Weekly. În viziunea inițială, Moșul purta un costum rosu cu nasturi negri. În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr‑o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca‑Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i‑a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii 35 de ani, Coca‑Cola va difuza astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în presa scrisă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca‑Cola foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Nu e de mirare de ce Moșii din reclamele Pepsi sunt albaștri.
Moş Crăciun este un bătrîn bun şi blînd, cu barba albă, care aduce daruri copiilor cuminţi. Figura sa a fost inspirată de aceea a lui Moş Nicolae şi chiar numele său american, Santa Claus, este pronunţia engleză a numelui danez al Sfîntului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii îi spun Father Christmas, iar francezii îl numesc Pere Noel. În România, în timpul regimului comunist, Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă.
Concluzia: Moș Crăciun este un personaj din legendă!!!

Domnul Isus Hristos

Isus din Nazaret, cunoscut şi ca Isus Hristos, scris şi Isus (n. cca 4 î.Hr, d. 31 d.Hr., Ierusalim) este figura centrală a creştinismului.
Isus S-a născut pe la 4 î.Hr. în Bethleem Efrata şi a murit în jur de 31 d.Hr., fiind martirizat prin răstignire. Credinţa şi tradiţia creştină spun că Isus a înviat şi S-a înălţat la ceruri, revenind alături de Dumnezeu Tatăl. După ce S-a înălţat în cer, discipolii I-au răspândit învăţăturile, ceea ce a dus la formarea celei de-a doua mari religii monoteiste universale - creştinismul. Principalele surse ce descriu viaţa lui Isus sunt evangheliile canonice ale Noului Testament, despre care se presupune că au fost scrise de doi dintre discipolii săi direcţi, numiţi şi apostoli, şi de doi discipoli indirecţi.
Conform credinţei şi tradiţiei religioase creştine, Isus Hristos este Mesia (Unsul lui Dumnezeu) prevestit de profeţii evrei ai Vechiului Testament. Soteriologia creştină învaţă că răstignirea şi moartea lui Isus, ca ofrandă rituală, urmată de Înviere şi de Înălţarea la cer, au răscumpărat păcatele lumii, făcând posibilă Mântuirea.
Cei mai mulți acum întreabă: A existat Isus Hristos în realitate sau este un mit ca și Moș Crăciun?

Raspuns:
În mod obişnuit, atunci când cineva pune această întrebare, persoana în cauză nu prea pune preţ pe dovezile furnizate de Biblie. Noi nu susţinem această idee că Biblia nu poate fi considerată ca sursă de dovezi în sprijinul existenţei lui Isus. Noul Testament conţine mii de referinţe la Isus Hristos. Unele dintre acestea sunt datate din perioada scrierii Evangheliilor, în cel de-al doilea secol după Hristos, adică la ceva mai mult de 100 de ani după moartea lui Isus. Chiar dacă aceasta este situaţia (pentru care există încă dispute), în termeni de dovezi istorice din antichitate, scrierile realizate la mai puţin de 200 de ani după desfăşurarea evenimentelor în sine sunt considerate ca dovezi foarte credibile. Mai mult, marea majoritate a specialiştilor în domeniu (creştini şi necreştini) vor garanta că Epistolele lui Pavel (cel puţin unele dintre ele) au fost scrise în fapt la mijlocul primului secol după Hristos, adică la mai puţin de 40 de ani de la moartea lui Hristos. Din punct de vedere al dovezilor antice de tip manuscris, aceasta este o probă extraordinar de puternică în favoarea existenţei unui on numit Isus în Israelul primului secol al erei noastre. Este de asemenea foarte important să recunoaştem că în anul 70 d.Hr., romanii au invadat şi distrus Ierusalimul, măcelarind locuitorii acestuia. Oraşe întregi au fost efectiv rase de pe faţa pământului! Nu ar trebui, astfel, să fim surprinşi dacă multe dintre dovezile existenţei lui Isus au fost distruse. Mulţi dintre martorii oculari ai lui Isus au fost ucişi. Este foarte probabil că aceste evenimente au limitat păstrarea dovezilor scrise ale martorilor oculari ai lui Isus Hristos. Având în vedere faptul că lucrarea lui Isus s-a desfăşurat într-o zona relativ neimportantă dintr-un colţ al Imperiului Roman, a rămas totuşi o cantitate surprinzător de mare de informaţii despre Isus care poate fi regăsită în sursele istorice laice. Iată unele dintre cele mai importante dovezi istorice ale existenţei lui Isus: Tacitus, scriitor roman din primul secol, considerat unul dintre cei mai exacţi istorici ai lumii antice, a făcut menţiuni legate de creştini “superstiţioşi” ("numiţi după Christus", care este numele latin al lui Hristos), care au avut de suferit în timpul regimului lui Pontius Pilat sub domnia lui Tiberius. Suetonius, secretarul şef al împăratului Hadrian, a scris că a existat un om numit Chrestus (sau Hristos) care a trăit în timpul primului secol (Analele 15.44 ). Flavius Iosefus este unul dintre cei mai renumiţi istorici evrei. În lucrările sale intitulate Antichităţile, el face referire la Iacov ca “fratele lui Isus, care era numit Hristos”. Există un pasaj controversat în lucrarea sa (18:3) care spune: "În acea vreme exista Isus, un om înţelept, dacă am putea să îl numim om. Pentru că el a fost unul care a făcut lucruri neobişnuite, suprinzătoare. . . . El a fost Hristosul . . . El s-a arătat viu din nou a treia zi, după cum au prevestit profeţii sfinţi şi după cum zece mii de alte lucruri mărturisesc despre El". O altă traducere a acestui pasaj este: "A existat în acea vreme un om înţelept numit Isus. Comportamentul Său a fost bun şi a fost vestit prin virtuţile Sale. Şi mulţi oameni dintre evrei şi dintre alte naţiuni au devenit discipolii Săi. Pilat L-a condamnat să fie omorât prin crucificare. Însă cei care au devenit discipolii Săi nu au abandonat învăţăurile Sale. Au spus că El s-a arătat acestora a treia zi după crucificarea Sa şi că El era viu; astfel, probabil că El era Mesia, despre care profeţii au povestit înainte deja minunile Sale." Iulius Africanus îl citează pe istoricul Tallus într-o discuţie legată de întunericul care a urmat crucificării lui Hristos (Scrierile Extant, 18). Plinius cel Tânăr, în Scrisorile 10:96, a surprins practicile de închinare ale primilor creştini, inclusiv faptul că ei se închinau lui Isus ca Dumnezeu şi erau persoane cu o etică înaltă, încluzând de asemenea şi referinţe legate de Cina Domnului.

Talmudul babilonian (Sanhedrinul 43a) face referire la crucificarea lui Isus în ajunul Paştelui, ca şi la acuzaţiile formulate lui Hristos în ceea priveşte practicarea vrăjitoriei şi încurajarea apostaziei evreilor. Lucian din Samosata a fost un scriitor grec din secolul al doilea care a admis că lui Isus I se închinau creştinii, ca El a introdus noi învăţături religioase şi ca El a fost crucificat pentru ei. El spunea că învăţăturile lui Isus includ frăţietatea credincioşilor, importanţa convertirii şi a respingerii celorlalţi zei. Creştinii au trăit conform legilor lui Isus, s-au considerat mântuiţi şi au fost caracterizaţi printr-o atitudine de indiferenţă privind moartea, dedicare voluntară şi renunţarea la bunurile materiale în favoarea celorlalţi. Mara Bar-Serapion confirmă faptul că Isus a fost considerat un om înţelept şi plin de virtuţi, considerat de mulţi ca rege al Israelului însă dat la moarte de evrei şi sursă a învăţăturilor urmate de discipolii Săi. Apoi avem toate scrierile gnosticilor (Evanghelia adevărului, Apocrifa lui Ioan, Evanghelia lui Toma, Tratat asupra Învierii etc.), toate acestea avându-L în centrul atenţiei pe Isus. În fapt, am putea chiar să reconstruim evanghelia numai din sursele non-creştine timpurii: Isus a fost numit Hristosul (Iosefus), a făcut “minuni”, a condus Israelul în noi învăţături, a fost omorât înaintea Paştelui pentru ei (Talmudul babilonian) în Iudeea (Tacitus), însă a pretins a fi Dumnezeu şi că se va întoarce (Eliazar), lucru în care au crezut cei care L-au urmat – închinându-se Lui ca Dumnezeu (Plinius cel Tânăr). În concluzie, trebuie să recunoaștem că există dovezi zdrobitoare ale existenţei lui Isus Hristos, atât din istoria laică cât şi din cea biblică. Poate că cea mai mare dovadă că Isus a existat este faptul că mii de creştini din primul secol, inclusiv cei 12 apostoli, au fost dispuşi să îşi dea vieţile lor ca martiri ai lui Isus Hristos. Oamenii sunt dispuşi să moară pentru ceea ce ei cred că este adevărat, însă nimeni nu este dispus să moară pentru ceva ce ştie că ar fi o minciună.
25 Decembrie
În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează nașterea lui Isus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie “zi sfânta” într-o săptămână de șapte zile și a introdus Paștele cu data variabilă. Cu toate acestea, cele mai multe țări nu au acceptat Craciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea.
În perioada aceasta de an chiar se mai gandește omul la Domnul Hristos?
Când s-a născut Domnul Hristos?
Legenda spune că hangiul a fost convertit la creștinism...care creștinism? Când a apărut creștinismul? Sunt întrebări la care trebuie să medităm. Nu cumva ne ascundem de adevăr? Nu cumva ne mintim singuri?
Ne numim creștini, spunem că serbăm nașterea Domnului, dar să fim serioși...cine mai serbează persoana Domnului Isus? Nu am ajuns să iubim mai mult legenda decât ce este adevărat? Nu ne bucurăm mai mult de Moș Crăciun decât de Domnul Isus Hristos? Și oare așa serbau și creștini nașterea? Până la comă alcoolică?
Vorbeam de un numitor comun între aceste două nume...nu există în realitate. Dar noi, oamenii, facem să pară că au ceva în comun! Dar nu au!
Eu cred că acest Moș Crăciun l-a înlocuit pe Domnul Hristos. Credem în cel care nu există si Îl uităm pe Cel care trăiește!
Atitudinea ta care este? Tu pe cine alegi? Moș Crăciun sau Domnul Isus Hristos? Alegerea ta contează...doar pentru tine!

Ce este uimitor este faptul că va veni o zi când vom sta în faţa Domunului Isus. Atunci ce va spune El despre noi? Îşi va aduce aminte de mine, de tine? Dacă acum nu Îl recunoaștem, atunci El ne va recunoaste ca fiind ai Lui?

16 decembrie 2009

Gânduri din valea umbrei morţii



Cu ceva vreme în urmă, mă aflăm într-un cimitir la... mormântul bunicii mele. Era linişte. Parcă doar vântul îndrăznea să deranjeze, iar apoi cerea iertare că a tulburat cu trecerea sa vioaie solemnitatea locului.
Eram acolo pentru a curăţa mormântul celei care a contribuit la veselia, creşterea şi educaţia mea. Doar crucea mai arată locul unde trebuia să îmi fac treaba, în rest mormântul era acoperit de ierburi, mărăcini şi...linişte, parcă prea multă linişte. Nici păsările nu vor să deranjeze „somnul” celor bătrâni.
Făcându-mi treaba cu stricteţe, mintea a început să alerge, să fugă parcă de liniştea sinistră. Rând pe rând, gânduri au început să strige, să ţipe, să întrebe...De ce? De ce moarte? Câte familii şi-au adus în acel loc pe cei dragi? Câte inimi au fost străpunse de despărţire?... De ce?
M-am aşezat pe poteca dintre locuri şi m-am gândit la Newton, Einstein, Pascal... Ei, savanţii, au ajuns la concluzia că există o forţă supremă....Există Dumnezeu! Şi mă întreb: Oare pentru aceasta a fost creat omul? Ca să moară? Ce bucurie are în viaţă? Ce fericire? Trăieşte, munceşte şi sfârşeşte lăsând în urma sa durere. Doar pentru asta am fost creaţi?
Meditând din ce în ce mai neliniştit, gândurile care se certau la început, s-au potolit şi au strigăt în cor: NU!!! NU pentru asta eşti creat! Şi parcă deşteptat, am înţeles.... Dacă Dumnezeu este iubire...este dreptate, aşa este... Nu cred, n-ar fi normal să creeze omul pentru moarte! Acum am înţeles şi mintea mi-a fugit spre cea mai importantă carte. Acolo, cel mai înţelept om care a trăit vreodată conchide: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Eclesiastul 3:11


În fiecare om este gândul veşniciei. Dumnezeu vrea ca toţi să trăim veşnic. Inițial Dumnezeu ne-a creat pentru a trăi veșnic, numai ca noi, oamenii am ales moartea.(Romani6:23-fiincă plata păcatului este moartea) iar moartea este doar un somn. Am înţeles atunci, acolo, că omul trebuie să creadă şi să crească pentru a ajunge să trăiască cu Dumnezeu. Iar dacă nu face acest lucru, mormântul nu este decât un ultim pas până la pedeapsa ce urmează ca răsplată a unei vieţi trăite fără Dumnezeu.
Acum mă întreb şi eu la rândul meu: dacă astăzi aş muri...la înviere, ce voi auzi?
Dar tu? Cum stai? Gândeşte-te!!!

Poveste....povestea mea, a ta, a lui...povestea noastra!


"Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul. Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutiuta plina cu stelute aurii si o cutiuta plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti, intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.Tot stelute primeau si cei talentati. Unii puteu ridica greutati deasupra capului, altii puteu sari peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute...
Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine, incat isi doreaau sa mai faca ceva, ca sa poata primi inca una. Altii insa, nu stiiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline.

Pancinello era unul dintre acestia din urma. tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca ceilalti, dar intotdeauna cadeau la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos , se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea, cand incerca sa explice omuletilor de ce cazuse, mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe, incat nu mai vroia sa iasa pe strada. Se temea ca va face iar ceva anapoda:cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta...si imediata o sa primeasca bulinute!!!Adevarul este ca avea atat de multe buline, incat ceilalti omuleti veneau si lipeau altele fara nici un motiv.
"Merita multimea asta de buline negre", isi spuneau omuletii unii altora. "Este clar ca nu e bun de nimic!"
Dupa un timp, Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: "Asa este, nu sunt bun de nimic!", isi spunea el.In rarele dati cand iesea din casa, statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti:nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia. Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau, numai ca nu ramaneau lipite, ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina, unii o admirau atat de mult, inca se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiinca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa-i lipeasca o bulina, dar si aceasta cadea imediat.

"Ca ea vreau sa fiu ", ii trecu prin minte lui Pancinello, " Nu mai vreau sa primesc etichete de la altii!" Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta."Nu este mare lucru", ii raspunse ea. "In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.""Pe Eli?""Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.""Dar de ce?""Ce-ar fi sa descoperi singur? Du-te la el, sus pe deal!" Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca."Dar crezi ca ii va face placere sa ma vada?!?" striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichete unul pe celalalt. "Dar nu este drept!", isi spune el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga la Eli. Se ingrepta spre deal si urca pe cararea stramta, pana ce ajunge in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau U-RI-A-SE! Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru, trebui sa sa se ridice pe varfuri . Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise: "Eu aici nu raman!" Si se indrepta spre iesire.
Dar chiar atunci isi auzi numele. "Pancinello, tu esti?" se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri."Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!"Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa. "Stii cum ma cheama?"il intreba Pancinello."Binenteles ca stiu, doar eu te-am creat!"Eli se apleca, il ridica de jos si il aseaza langa el, pe banc."Hmmm", murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello. "Se pare ca ai adunat multe etichete..."
"N-am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!""Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este voie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun altii despre tine!""Chiar nu-ti pasa?""Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu. Iar eu cred ca est o persoana tare deosebita!"
Pancinello incepu sa rida:"Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?"Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet: "Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!" Nimeni...Niciodata... nu-l mai privise astfel pe Pancinello...si, in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui!Nici nu mai avea cuvinte..."In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine,"continua apoi Eli."Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete," ii raspunse Pancinello."Stiu, mi-a povestit despre tine."
"De ea de ce nu se prind etichetele?""Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc ceilalti.Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi.""cum adica?""Etichetele se lipesc daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?""Pai, nu prea..."
Eli zimbi. "Vei intelege cu timpul. Acum iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine."Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indreapta spre usa, Eli ii spuse: "Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:"Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!"Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina...
de Max Lucado

15 decembrie 2009

Creativitate…fără limite!!!



Creativitatea sau imaginaţia creatoare este cea mai înaltă formă a imaginaţiei. Ea se poate manifesta în două forme principale: inovaţia-descoperirea şi invenţia.
În accepţiunea lui Mihai Golu, un psiholog român, inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute şi recombinarea lor într-un mod nou, sub o altă formă originală obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi. Specificul acestui tip de imaginaţie este schimbarea unghiului de abordare şi dezvăluirea unor laturi şi însuşiri noi.
De cealaltă parte, putem vorbi despre invenţie atunci când avem de-a face cu ceva nou, la care nimeni nu s-a mai gândit înainte, o ideea aparte. Este egală cu depăşirea obişnuinţelor, a rutinei şi adoptarea unei atitudini noi, fie ea de ordine practică, fie în artă sau chiar în ştiinţă.

Creativitatea (imaginaţia) a avut dintotdeauna un rol important în vieţile oamenilor. Nu numai că i-a salvat de multe ori de corvoada monotoniei, dar le-a fost o scăpare în momente de criză şi un ajutor potrivit în impas.
Îţi aminteşti poveştile copilăriei în care cu ajutorul unui inel puteai deveni invizibil, sau de papuceii Cenuşăresei care l-au ajutat pe prinţ să o găsească, covorul fermecat al lui Alladin care îl ducea unde vroia, baghetele fermecate ale zânelor care îl transformau pe Pinocchio în om sau un dovleac în caleaşcă?? Toate, idei izvorâte din dorinţa omului de a putea face lucruri nemaiauzite dar utile, cu ajutorul unor unelte obişnuite. Toate, roade ale unor imaginaţii lăsate să se desfăşoare.
Lăsând fantezia în copilărie, am crescut şi ne-am dat seama cât de diferită ar fi viaţa noastră dacă un om ca Thomas Edinson (inventatorul becului electric) nu şi-ar fi încurajat creativitatea şi astăzi ne-am folosi încă de lumânări pentru a prelungi orele de studiu. Cum ar arăta comunicaţiile dacă Graham Bell nu ar fi îndrăznit să se gândească la ceva la care nu se mai gândise nimeni şi să transpună acest gând în inventarea telefonului? Sau cum am ajunge în numai câteva ore la mii de km distanţă fără ideile geniale ale lui Henry Coandă al cărui motto de viaţă era: "Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi in ras.". Să mai menţionez înventatorul paratrăsnetului (Benjamin Franklin) sau pe cel care ne-a ajutat prin descoperirea penicilinei (Alexander Fleming)? Lumea ar arăta foarte diferit dacă aceşti oameni şi alţii ca ei nu şi-ar fi lăsat liberă imaginaţia creatoare.
George Lois spune despre creativitate că poate rezolva orice problemă. Actul creativ, depăşirea obişnuinţei prin originalitate, oferă soluţii în orice obstacol.
Cred cu tărie că fiecare om este cu mult mai creativ decât şi-a imaginat vreodată. Cred că fiecare om are rezerve de inteligenţă nefolosite încă şi rezerve mari de potenţial. Mai cred că pe lângă învăţare şi practică a celor învăţate, tu şi eu avem nevoie a ne lăsa creativitatea să depăşească limite şi să atingă praguri la care nu ne-am fi gândit, dar care sunt undeva în noi, aşteptând.
Foloseşte-ţi creativitatea, pentru că acolo e sursa celor mai inovatoare idei…totuşi, lumina nu trebuie ascunsă, ci trebuie să alunge întunericul, la fel este şi cu creativitatea ta! Lasă-i şi pe cei din jur să se bucure de talentul tău şi să îţi aprecieze cu drag, valoarea.
Ştii?? Dacă Marconni ar fi inventat radioul, dar l-ar fi ţinut pentru sine, azi am asculta încă zgomotul maşinii în mers în loc de o melodie sau o ştire de ultimă oră sau am aştepta pe altcineva să îl inventeze! La fel şi cu ceilalţi…la fel şi cu tine! Este important să creezi, să ai o minte plină de idei interesante, dar asta nu o va şti nimeni dacă tu nu spui nimănui.

By Monalisa O.

Un răsărit de soare …gratuit!!!




Te-ai întrebat vreodată, în vreo dimineaţă senină, cum ar fi dacă soarele nu ar mai răsări? Care ar fi, în ordine, simţămintele care te-ar încerca şi ce gânduri ar pune întâi şi-ntâi stăpânire pe mintea ta? Poate că prima reacţie ar fi să crezi că…e încă noapte, sau că s-a dat ora. Orice! Numai să nu admiţi că lipseşte acel răsărit de soare cu care erai atât de familiarizat.



Îţi aminteşti când ţi-ai luat, ultima oară,câteva clipe din timpul tău agitat să priveşti cerul, să-ţi făureşti închipuiri din formele norilor sau să asculţi ciripitul blând al unei păsări? Când te-ai îmbătat ultima dată cu mirosul unei zambile şi când ai meditat la delicateţea cu care a fost creat ghiocelul?
Poate că ai fost măcar o dată impresionat de puritatea albului de omăt ce acoperă pământul întinat, în fiecare iarnă când asprimea gerului nu opreşte fulgii mari să se rostogolească mânaţi de puterea gravitaţiei…

De câte ori te opreşti să-ţi aminteşti pentru ce scop măreţ ai fost destinat? Viaţa poate trece uşor pe lângă tine fără să guşti măcar din pacea şi bucuria care-ţi sunt la îndemână.
Undeva, în spatele unei lumi ce si-a uitat rostul, stă plin de dragoste şi răbdare…CREATORUL RĂSĂRITULUI…



E acelaşi Domn care ţi-a pus în cale mirajul curcubeului şi misterul prin care rodeşte o sămânţă…aceeaşi Prezenţă Sfântă în faţa Căreia îngerii se pleacă în adorare, dar pe care TU îţi permiţi deseori să o dai uitării!!!
Cine eşti tu să întorci spatele cu atâta nonşalanţă Celui care a înşirat cu măiestrie milioanele de nervi şi sinapse ce se găsesc în corpul tău atât de complex construit? Cine îţi dă dreptul să uiţi momentul acela în care El a rostit „S-a sfârşit!”, pentru că murea pentru vina ta, atârnat undeva între cer şi pământ??
Astăzi, caută o floare de a cărei frumuseţe să te bucuri, o pasăre al cărei cânt să-l asculţi şi dacă ai uitat să te minunezi de splendoarea răsăritului, priveşte în tăcere multitudinea de culori ale apusului…
Caută sa fii mai aproape de cer…mai aproape de El!!!


Created by Monalisa O.

Lista mea