Gânduri din valea umbrei morţii

Cu ceva vreme în urmă, mă aflăm într-un cimitir la... mormântul bunicii mele. Era linişte. Parcă doar vântul îndrăznea să deranjeze, iar apoi cerea iertare că a tulburat cu trecerea sa vioaie solemnitatea locului.
Eram acolo pentru a curăţa mormântul celei care a contribuit la veselia, creşterea şi educaţia mea. Doar crucea mai arată locul unde trebuia să îmi fac treaba, în rest mormântul era acoperit de ierburi, mărăcini şi...linişte, parcă prea multă linişte. Nici păsările nu vor să deranjeze „somnul” celor bătrâni.
Făcându-mi treaba cu stricteţe, mintea a început să alerge, să fugă parcă de liniştea sinistră. Rând pe rând, gânduri au început să strige, să ţipe, să întrebe...De ce? De ce moarte? Câte familii şi-au adus în acel loc pe cei dragi? Câte inimi au fost străpunse de despărţire?... De ce?
M-am aşezat pe poteca dintre locuri şi m-am gândit la Newton, Einstein, Pascal... Ei, savanţii, au ajuns la concluzia că există o forţă supremă....Există Dumnezeu! Şi mă întreb: Oare pentru aceasta a fost creat omul? Ca să moară? Ce bucurie are în viaţă? Ce fericire? Trăieşte, munceşte şi sfârşeşte lăsând în urma sa durere. Doar pentru asta am fost creaţi?
Meditând din ce în ce mai neliniştit, gândurile care se certau la început, s-au potolit şi au strigăt în cor: NU!!! NU pentru asta eşti creat! Şi parcă deşteptat, am înţeles.... Dacă Dumnezeu este iubire...este dreptate, aşa este... Nu cred, n-ar fi normal să creeze omul pentru moarte! Acum am înţeles şi mintea mi-a fugit spre cea mai importantă carte. Acolo, cel mai înţelept om care a trăit vreodată conchide: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Eclesiastul 3:11


În fiecare om este gândul veşniciei. Dumnezeu vrea ca toţi să trăim veşnic. Inițial Dumnezeu ne-a creat pentru a trăi veșnic, numai ca noi, oamenii am ales moartea.(Romani6:23-fiincă plata păcatului este moartea) iar moartea este doar un somn. Am înţeles atunci, acolo, că omul trebuie să creadă şi să crească pentru a ajunge să trăiască cu Dumnezeu. Iar dacă nu face acest lucru, mormântul nu este decât un ultim pas până la pedeapsa ce urmează ca răsplată a unei vieţi trăite fără Dumnezeu.
Acum mă întreb şi eu la rândul meu: dacă astăzi aş muri...la înviere, ce voi auzi?
Dar tu? Cum stai? Gândeşte-te!!!

Poveste....povestea mea, a ta, a lui...povestea noastra!

"Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul. Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutiuta plina cu stelute aurii si o cutiuta plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti, intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.Tot stelute primeau si cei talentati. Unii puteu ridica greutati deasupra capului, altii puteu sari peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute...
Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine, incat isi doreaau sa mai faca ceva, ca sa poata primi inca una. Altii insa, nu stiiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline.

Pancinello era unul dintre acestia din urma. tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca ceilalti, dar intotdeauna cadeau la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos , se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea, cand incerca sa explice omuletilor de ce cazuse, mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe, incat nu mai vroia sa iasa pe strada. Se temea ca va face iar ceva anapoda:cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta...si imediata o sa primeasca bulinute!!!Adevarul este ca avea atat de multe buline, incat ceilalti omuleti veneau si lipeau altele fara nici un motiv.
"Merita multimea asta de buline negre", isi spuneau omuletii unii altora. "Este clar ca nu e bun de nimic!"
Dupa un timp, Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: "Asa este, nu sunt bun de nimic!", isi spunea el.In rarele dati cand iesea din casa, statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti:nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia. Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau, numai ca nu ramaneau lipite, ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina, unii o admirau atat de mult, inca se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiinca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa-i lipeasca o bulina, dar si aceasta cadea imediat.

"Ca ea vreau sa fiu ", ii trecu prin minte lui Pancinello, " Nu mai vreau sa primesc etichete de la altii!" Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta."Nu este mare lucru", ii raspunse ea. "In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.""Pe Eli?""Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.""Dar de ce?""Ce-ar fi sa descoperi singur? Du-te la el, sus pe deal!" Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca."Dar crezi ca ii va face placere sa ma vada?!?" striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichete unul pe celalalt. "Dar nu este drept!", isi spune el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga la Eli. Se ingrepta spre deal si urca pe cararea stramta, pana ce ajunge in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau U-RI-A-SE! Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru, trebui sa sa se ridice pe varfuri . Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise: "Eu aici nu raman!" Si se indrepta spre iesire.
Dar chiar atunci isi auzi numele. "Pancinello, tu esti?" se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri."Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!"Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa. "Stii cum ma cheama?"il intreba Pancinello."Binenteles ca stiu, doar eu te-am creat!"Eli se apleca, il ridica de jos si il aseaza langa el, pe banc."Hmmm", murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello. "Se pare ca ai adunat multe etichete..."
"N-am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!""Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este voie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun altii despre tine!""Chiar nu-ti pasa?""Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu. Iar eu cred ca est o persoana tare deosebita!"
Pancinello incepu sa rida:"Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?"Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet: "Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!" Nimeni...Niciodata... nu-l mai privise astfel pe Pancinello...si, in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui!Nici nu mai avea cuvinte..."In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine,"continua apoi Eli."Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete," ii raspunse Pancinello."Stiu, mi-a povestit despre tine."
"De ea de ce nu se prind etichetele?""Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc ceilalti.Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi.""cum adica?""Etichetele se lipesc daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?""Pai, nu prea..."
Eli zimbi. "Vei intelege cu timpul. Acum iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine."Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indreapta spre usa, Eli ii spuse: "Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:"Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!"Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina...
de Max Lucado

Creativitate…fără limite!!!

Creativitatea sau imaginaţia creatoare este cea mai înaltă formă a imaginaţiei. Ea se poate manifesta în două forme principale: inovaţia-descoperirea şi invenţia.
În accepţiunea lui Mihai Golu, un psiholog român, inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute şi recombinarea lor într-un mod nou, sub o altă formă originală obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi. Specificul acestui tip de imaginaţie este schimbarea unghiului de abordare şi dezvăluirea unor laturi şi însuşiri noi.
De cealaltă parte, putem vorbi despre invenţie atunci când avem de-a face cu ceva nou, la care nimeni nu s-a mai gândit înainte, o ideea aparte. Este egală cu depăşirea obişnuinţelor, a rutinei şi adoptarea unei atitudini noi, fie ea de ordine practică, fie în artă sau chiar în ştiinţă.

Creativitatea (imaginaţia) a avut dintotdeauna un rol important în vieţile oamenilor. Nu numai că i-a salvat de multe ori de corvoada monotoniei, dar le-a fost o scăpare în momente de criză şi un ajutor potrivit în impas.
Îţi aminteşti poveştile copilăriei în care cu ajutorul unui inel puteai deveni invizibil, sau de papuceii Cenuşăresei care l-au ajutat pe prinţ să o găsească, covorul fermecat al lui Alladin care îl ducea unde vroia, baghetele fermecate ale zânelor care îl transformau pe Pinocchio în om sau un dovleac în caleaşcă?? Toate, idei izvorâte din dorinţa omului de a putea face lucruri nemaiauzite dar utile, cu ajutorul unor unelte obişnuite. Toate, roade ale unor imaginaţii lăsate să se desfăşoare.
Lăsând fantezia în copilărie, am crescut şi ne-am dat seama cât de diferită ar fi viaţa noastră dacă un om ca Thomas Edinson (inventatorul becului electric) nu şi-ar fi încurajat creativitatea şi astăzi ne-am folosi încă de lumânări pentru a prelungi orele de studiu. Cum ar arăta comunicaţiile dacă Graham Bell nu ar fi îndrăznit să se gândească la ceva la care nu se mai gândise nimeni şi să transpună acest gând în inventarea telefonului? Sau cum am ajunge în numai câteva ore la mii de km distanţă fără ideile geniale ale lui Henry Coandă al cărui motto de viaţă era: "Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi in ras.". Să mai menţionez înventatorul paratrăsnetului (Benjamin Franklin) sau pe cel care ne-a ajutat prin descoperirea penicilinei (Alexander Fleming)? Lumea ar arăta foarte diferit dacă aceşti oameni şi alţii ca ei nu şi-ar fi lăsat liberă imaginaţia creatoare.
George Lois spune despre creativitate că poate rezolva orice problemă. Actul creativ, depăşirea obişnuinţei prin originalitate, oferă soluţii în orice obstacol.
Cred cu tărie că fiecare om este cu mult mai creativ decât şi-a imaginat vreodată. Cred că fiecare om are rezerve de inteligenţă nefolosite încă şi rezerve mari de potenţial. Mai cred că pe lângă învăţare şi practică a celor învăţate, tu şi eu avem nevoie a ne lăsa creativitatea să depăşească limite şi să atingă praguri la care nu ne-am fi gândit, dar care sunt undeva în noi, aşteptând.
Foloseşte-ţi creativitatea, pentru că acolo e sursa celor mai inovatoare idei…totuşi, lumina nu trebuie ascunsă, ci trebuie să alunge întunericul, la fel este şi cu creativitatea ta! Lasă-i şi pe cei din jur să se bucure de talentul tău şi să îţi aprecieze cu drag, valoarea.
Ştii?? Dacă Marconni ar fi inventat radioul, dar l-ar fi ţinut pentru sine, azi am asculta încă zgomotul maşinii în mers în loc de o melodie sau o ştire de ultimă oră sau am aştepta pe altcineva să îl inventeze! La fel şi cu ceilalţi…la fel şi cu tine! Este important să creezi, să ai o minte plină de idei interesante, dar asta nu o va şti nimeni dacă tu nu spui nimănui.

By Monalisa O.

Un răsărit de soare …gratuit!!!

Te-ai întrebat vreodată, în vreo dimineaţă senină, cum ar fi dacă soarele nu ar mai răsări? Care ar fi, în ordine, simţămintele care te-ar încerca şi ce gânduri ar pune întâi şi-ntâi stăpânire pe mintea ta? Poate că prima reacţie ar fi să crezi că…e încă noapte, sau că s-a dat ora. Orice! Numai să nu admiţi că lipseşte acel răsărit de soare cu care erai atât de familiarizat.



Îţi aminteşti când ţi-ai luat, ultima oară,câteva clipe din timpul tău agitat să priveşti cerul, să-ţi făureşti închipuiri din formele norilor sau să asculţi ciripitul blând al unei păsări? Când te-ai îmbătat ultima dată cu mirosul unei zambile şi când ai meditat la delicateţea cu care a fost creat ghiocelul?
Poate că ai fost măcar o dată impresionat de puritatea albului de omăt ce acoperă pământul întinat, în fiecare iarnă când asprimea gerului nu opreşte fulgii mari să se rostogolească mânaţi de puterea gravitaţiei…

De câte ori te opreşti să-ţi aminteşti pentru ce scop măreţ ai fost destinat? Viaţa poate trece uşor pe lângă tine fără să guşti măcar din pacea şi bucuria care-ţi sunt la îndemână.
Undeva, în spatele unei lumi ce si-a uitat rostul, stă plin de dragoste şi răbdare…CREATORUL RĂSĂRITULUI…



E acelaşi Domn care ţi-a pus în cale mirajul curcubeului şi misterul prin care rodeşte o sămânţă…aceeaşi Prezenţă Sfântă în faţa Căreia îngerii se pleacă în adorare, dar pe care TU îţi permiţi deseori să o dai uitării!!!
Cine eşti tu să întorci spatele cu atâta nonşalanţă Celui care a înşirat cu măiestrie milioanele de nervi şi sinapse ce se găsesc în corpul tău atât de complex construit? Cine îţi dă dreptul să uiţi momentul acela în care El a rostit „S-a sfârşit!”, pentru că murea pentru vina ta, atârnat undeva între cer şi pământ??
Astăzi, caută o floare de a cărei frumuseţe să te bucuri, o pasăre al cărei cânt să-l asculţi şi dacă ai uitat să te minunezi de splendoarea răsăritului, priveşte în tăcere multitudinea de culori ale apusului…
Caută sa fii mai aproape de cer…mai aproape de El!!!


Created by Monalisa O.

Copii....

Nu de multa vreme am inteles ceva ce nu puteam intelege deplin... BUCURIA DE A FI PARINTE... Abia acum incep sa realizez viata, semnificatia ei si binecuvantarea lui Dumnezeu. Copiii...ei sunt cea mai mare bogatie de pe pamant, mai mare decat toti banii si puterea! Am inteles ca am atatea de invatat de la copii...cum sa fiu fericit fara motiv, cum sa nu ai stare niciodata, cum sa ceri ceea ce vrei pana primesti...cum sa ai incredere in Cel care iti este Parinte. Ei pot sa creeze cea din nimic...si stiu sa-si foloseasca imaginatia. Acum stiu ca este adevarat ca doar daca vom fi ca acesti copii ...doar asa...vom avea Imparatia Lui Dumnezeu.



Acum... as putea sa mai adaug ce spune Constantin Brancusi: "atunci cand nu mai suntem copii suntem deja morti"

Lucian Blaga spunea " Copilaria este inima tuturor varstelor."

Uneori...noi cei care vrem sa ajungem repede mari...uitam ce este mai important si ne grabim sa fim oameni.. iar apoi ajungem sa regretam aceasta dorinta a noastra de a fi mari. Va veni o vreme in care ne vom dori sa nu fi pierdut copilul din noi!









Copiii pot crea personaje din nimic, pot sa se foloseasca in joaca lor de orice ... pentru ca sunt COPII! ei pot sa vada in dovleci calesti...iar in soricei ..caluti. Nu cumva am uitat sa fim copii?








Va indemn sa va luati timp astazi...sa treziti copilul din voi!