O limpede picătura de rouă reflecta mai mult cer decât pământul. - Vasile Alecsandri

"Să nu te cerţi cu oamenii mai mult decât cu tine însuţi." (L. Blaga)

Experiența e cel mai sever profesor deoarece îți dă testul înainte de a preda lecția.

"Cel mai bun mod de a te înveseli este să încerci să înveselești pe altcineva." Mark Twain.

Un profesor de filozofie stătea în faţa studenţilor săi având câteva obiecte pe catedră. Când a început ora, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare şi a început să-l umple cu pietre având diametrul de aproximativ 5 cm. Apoi i-a întrebat pe studenţi dacă borcanul este plin. Toţi studenţii au fost de acord că borcanul este plin. Apoi, a luat o cutie cu pietricele şi le-a turnat în borcan, scuturându-l uşor. Desigur, acestea s-au rostogolit printre pietrele mari şi au umplut spaţiile rămase libere. I-a întrebat din nou pe studenţi dacă borcanul este plin. Au fost din nou de acord că este plin şi au râs. Profesorul a luat o cutie cu nisip pe care a turnat-o în borcan, scuturându-l uşor. Desigur, nisipul a umplut spaţiul rămas liber. Acum, spuse profesorul arătând spre borcan, vreau să recunoaşteţi că aceasta este viaţa voastră. Pietrele mari sunt lucrurile importante: familia, partenerul, sănătatea şi copiii voştri, lucruri care, chiar dacă totul este pierdut, su numai ele au rămas, viaţă voastră tot ar fi completă. Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează: slujba, maşina şi casa. Nisipul reprezintă lucrurile mici, care completează restul. Dacă puneţi în borcan întâi nisipul, nu mai rămâne loc pentru pietrele mari şi pentru pietricele. La fel se desfăşoară şi cu viaţă voastră: dacă vă consumaţi timpul şi energia cu lucrurile mici, nu veţi avea niciodată spaţiu pentru lucrurile importante. Aveţi grijă de pietrele mari în primul rând, de lucrurile care într-adevăr contează. Stabiliţi-vă priorităţile ! Restul ... este doar nisip.

"Prietenii sunt îngerii care te ajută să pluteşti mai departe atunci când aripile tale par să fi uitat zborul"

-De ce plângi?

- Pentru că sunt femeie ! - răspunde mămica.

- Nu înţeleg ... zice micuţul.

Mămica îl îmbrăţişează şi spune :

- Şi n-ai să înţelegi niciodată ...

Mai tîrziu, copilul îşi întreabă tatăl :

- De ce plînge mămica ?

- Nu ştiu nici eu ! Toate femeile plîng fără motiv ! - a fost tot ce i-a putut spune taticul.

Devenit adult, îl întreabă pe Dumnezeu : - Doamne, de ce plâng femeile aşa de uşor ? -

- Cînd am făcut femeia, ea trebuia să fie o fiinţă deosebită. I-am făcut umerii destul de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea acestei lumi şi destul de moi că să fie confortabili. I-am dat forţa de a da viaţă şi cea de a accepta

respingerea cu care o tratează adesea proprii copii. Forţa de a avea grijă de familie în pofida bolilor şi oboselii. I-am dat sensibilitatea de a-şi iubi copiii cu o dragoste necondiţionată, chiar şi atunci cînd ei o rănesc cumplit. I-am dat forţa care-i permite să continue cînd toată lumea abandonează. I-am dat forţa de a-şi suporta bărbatul în căderile sale şi de a-i rămîne alături cu aceeaşi tărie. Şi, în fine, i-am dat lacrimi să plîngă atunci cînd simte nevoia. Vezi, fiule, frumuseţea unei femei nu stă în veşmintele pe care le poartă, nici în chipul ei, nici în coafură. Frumuseţea unei femei stă în ochii ei. Aceasta e poarta către inima ei - locul unde se adăposteşte dragostea. Şi adesea lacrimile ei sînt cele prin care poţi să-i zăreşti inimă.

Moare câte puţin cel ce se transformă în sclavul obişnuinţei, cel ce nu călătoreşte, cel ce nu citeşte,

cel ce nu ştie să asculte muzică... cel ce nu caută harul în el însuşi cel ce evită pasiunea, cel ce îşi distruge dragostea, cel ce nu se lasă ajutat, cel ce evită emoțiile

ce învață ochii să strălucească, oftatul să surâdă şi sufletul să vibreze... cel ce nu îşi schimbă existenţa, cel ce nu vrea să construiască ceva nou, cel ce nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte... cel ce îşi petrece zilele plângându-şi de milă şi

detestând ploaia ce nu se mai opreşte, cel ce abandonează un proiect înainte de a-l fi început, cel ce nu întreabă de

frică să nu se facă de râs, cel ce nu răspunde chiar dacă are un răspuns... cel ce nu riscă certitudinea pentru incertitudine pentru a-şi îndeplini un vis... cel ce evită moartea câte puţin doar amintindu-şi întotdeauna că ,,a fi viu” cere un efort mai mare decât simplul fapt de a respira... Totul depinde de tine! ... Viaţa are mai multe cărări înguste, lungi şi întortocheate.

Când eşti mic, ai o singură dorință: aceea de a deveni cât mai repede adult, să

înfrunţi necazurile, să iei viaţa în propriile mâini şi să nu mai depinzi de nimeni. Însă, când eşti adolescent, doreşti să opreşti timpul în loc ca să savurezi fiecare clipă la maxim şi să nu regreţi că nu ai făcut ceea ce puteai realiza cu puţin efort. Suntem la o vârstă la care totul este posibil

, dezvoltându-ne din punct de vedere economic, cultural şi sentimental şi vedem lumea cu ochi critici, încercând ca orice lucru făcut să fie bine şi să mulţumească pe toată lumea. Dacă îţi doreşti ceva cu

adevărat, poţi să-l obţii uşor cu o vorbă dulce sau cu puţin efort, dar dacă ai voinţă şi încredere. TOTUL ESTE POSIBIL.

"Ai grijă ce gândești, gândurile tale devin cuvinte. Ai grijă ce spui, cuvintele devin acțiuni. Ai grijă ce faci, acțiunile devin obiceiuri. Ai grijă ce obișnuiești să faci, obișnuințele devin caracter. Analizează-ți caracterul, îți devine destin." Frank Outlaw

Fericirea nu e o destinație,e un mod de a trăi viața

"Lupta e un semn de viață, dacă o primești cu plăcere. Să lupți pentru o idee, să lupți pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, asta e viața. Cine nu simte nevoia să lupte, nu trăiește ci vegetează." Panait Istrati

Viața este o serie de reacții în lanț. Fiecare eveniment îl influențează pe următorul. Poate că vei reține doar rezultatul final, dar de fapt, toate micile alegeri pe care le faci zilnic sunt cele ce te apropie sau te îndepărtează treptat de un anumit scop.

Deschide-ți inima la necazurile aproapelui, iar necazurile tale vor fi mai ușor de suportat.

De curând am aflat de acest pictor pe nume Zolan... vă las să apreciați voi...

Dintre toate lucrurile pe care le dăm unui copil, cuvintele trebuie cântărite cu cea mai mare grijă.

Fii o persoană mai bună decât dușmanul tău și fii binevoitor mai ales când el nu este.

Trandafirii îi găsești în tufișuri pline cu țepi....poeziile cele mai frumoase izvorăsc din inimi frânte..din coconul strâmt se naște fluturele în splendoarea lui....doar după ce ai ajuns în vârf de munte poți admira un peisaj ca rupt din basme...

O poveste uimitoare

Ultima oară am vorbit despre dragostea unui tată...și nu vreau să mă opresc aici! Am descoperit de curând o altă poveste adevărată, impresionantă...Este o poveste de dragostea ...dragostea unui tată...

- Echipa Hoyt este un grup de sportivi alcătuit dintr-un tată şi fiul său: Dick şi Rick. Ei aleargă. Aleargă mult. Au la activ 64 de maratonuri, 206 triatlonuri, 204 curse de 10km. Au traversat S.U.A. , au alergat 45 de zile şi au pedalat pe parcursul a 3735 km, dar au reuşit.

Echipa hoyt adoră cursele. Însă numa

i j

umătate din echipa hoyt poate alerga, adica Dick, tatăl. Rick, însă, nu îşi poate folosii picioarele şi nici nu poate vorbi. La naşterea sa din 1962, cordonul ombilical i s-a înfăşurat în jurul gâtului, lăsându-i creierul fără oxigen şi răpindu-i posibilitatea de coordonare. Medicii nu ofereau nici o speranţă în ce priveşte dezvoltarea sa.

Dick şi soţia sa, Judy, nu au fost de acord cu această prognoză. Cop

ilul nu putea să se îmbăieze, să se îmbrace

sau să mănânce singur, dar putea să gândească. Ei ştiau că este inteligent.

Aşa că l-au înscris la o şcoală publică. El a absolvit liceul. A intrat la facultate şia a absolvit-o şi pe aceasta.

Însă Rick dorea să alerge. La vârsta de 15 ani, l-a întrebat pe tatăl său dacă nu s-ar putea înscrie împreună la o cursă de binefacere de 8.5 km. Dick nu era alergător, însă era tată, aşa că şi-a pus fiul într-un scaun cu rotile cu trei roţi şi au pornit la drum. Nu s-au mai oprit de atunci.

Tânărul Rick Hoyt se bizuie în întregime pe tatăl său: să-l ridice, să-l împingă, să pedaleze şi să-l tragă după el. În afară de faptul că are o inimă plână de râvnă, el nu contribuie cu nimic la efort. Rick depinde în întregime de puterea tatălui său.

Dă-mi voie să-ţi spun ceva despre Derek Redmond. Nu este un nume care să ne trezească amintiri despre medaliile de aur de la jocurile olimpice. Redmond a ajuns la Jocurile Olimpice din vara anului 1992 din Barcelona, determinat să câştige o medalie la cursa de 400 metrii. Culoarea medaliei nu avea importanţă. El dorea doar să câştige una. Doar una.

A trebuit să se retragă de la cursă de 400 m la Jocurile din anul 1988 din Seul, doar cu 10 minute înainte de cursă, pentru că şi-a rănit tendonul lui Achile. În următorul an a suferit cinci intervenţii chirurgicale. Este vorba de acelaşi sportiv care a atins recordul la cursă din Britania, pe când avea 19 ani. Aşadar, când a venit perioadă jocurilor din anul 1992, urmă să fie momentul lui, timpul lui, clipă în care să arate lumii cât de bun este şi cine este.

Jim, tatăl lui Derek, l-a însoţit pe acesta la Barcelona. Erau aşa de apropiaţi cum doar un tată cu un fiu pot fi. De nedespărţit. Cei mai buni prieteni. Când Derek alerga, era ca şi cum tatăl lui alergă împreună cu el.

A sosit şi ziua mult aşteptată. Tatăl şi fiul repetă încă o dată tot ceea ce are Derek de făcut pentru a câştiga. Îşi propun să uite eşecurile din trecut. Chiar dacă se va întâmpla ceva rău, Derek trebuie să termine cursa.

Stadionul este plin cu 65.000 de fani, pregătiţi pentru unul dintre cele mai palpitante şi măreţe spectacole din lumea sportului. Cursa începe şi Redmond are un start foarte bun. a€œTine-o tot aşa, ţine-o tot aşa,” strigă Jim.

Mai sunt 175 m şi e aproape sigur că Redmond va câştiga finala. Însă dintr-o dată aude un pocnet. La tendonul drept. Piciorul îi paralizează, ca şi cum

cineva l-ar fi lovit. Redmond începe să şchiopăteze într-un picior, apoi încetineşte şi cade la pământ ţinându-se de tendonul drept.Stând pe pista, Redmond îşi da seamă că visul sau de a câştiga s-a spulberat. Plânge. ”Mă gândesc acum că voi fi din nou eliminat”, şi-a spus el.

Când serviciul de ambulanţă a venit cu targa, Redmond le-a zis: ”Nu există şanse să mă puneţi pe targa aceea. Îmi voi termina cursa.”

Apoi, într-un moment, care va rămâne în amintirea a milioane de oameni, Redmond se ridică cu grijă într-un picior şi continuă cursa. Ceilalţi concurenţi deja au terminat, în frunte cu Steve Lewis al SUA, care a parcurs traseul în 44.50. Dintr-o dată, toţi şi-au dat seama cu uimire că Redmond nu a renunţat ci că merge în continuare cu un singur picior. Are

de gând să ajungă la linia de final.

Dintr-o dată, Jim Redmond - tatăl sare parapetul, trece de garda de securitate şi aleargă spre fiul sau, urmat de gardienii care încercau să îl prindă. ”Acela este fiul meu” strigă Jim - și eu îl voi ajuta.”

Într-un final Jim ajunge lângă fiul său, înainte cu 120 m de linia finală, îl cuprinde de talie şi îl ajută să termine cursa.: ”Sunt aici fiule” spune Jim ”Vom termina impreuna”. Derek îl ia pe tatăl sau de după umeri şi suspină. Împreună, braţ la braţ, tată şi fiu, în faţa unei mulţimi de 65.000 de oameni care urlă, aplaudă şi plânge, aceştia termină cursa, aşa cum şi-au propus. Cei doi ajung în faţă liniei finale.

Atunci când pare că nimănui nu-i păsa, când crezi că eşti singur, când crezi că nu mai poţi, nu uită Tata e lângă ţine.

Gianna Jessen s-a nascut vie dupa un avort cu substanță salină în 6 aprilie 1977 în Los Angeles, California. Mama biologică a Giannei avea 17 ani și purta o sarcina de 30 de săptămâni când a încercat să aibă un avort. Avortul care însemnă introducerea în placenta a unei substanțe saline, pentru ca dupa 24 de ore fătul ars să fie extras. Dar în loc ca acest lucru să se întample Gianna s-a nascut vie, dar cu multiple dizabilități. Părintii biologigi ai Giannei, care aveau amandoi 17 ani, au renunțat la ea, abandonând-o!
Gianna a fost adoptată și cu multă răbdare și persuasiune ea a reusit să învețe să umble și să trăiască o viață normală.
Ea este o activistă a miscarii Pro Life in USA, luptând împotriva avortului.
Povestea ei este extraordinară, deși trebuia să fie moartă. Viata a triumfat iar Gianna stă ca exemplu al grației divine.

Ascultă povestea ei:

Tu ce îți dorești?

Imaginaţi-vă alături de mine că există o persoană care şi-a petrecut întreaga viaţă într-o cămăruţă. Tot ceea ce cunoaşte este interiorul camerei. Şi a

fost numit Closet Boy (Băiatul Cămăruţă). Aşa că Băiatul Cămăruţă nu cunoaşte altceva decât ceea ce este în interiorul camerei. Mâncarea îi este strecurată pe sub uşă pentru a-l menţine în viaţă. Unii dintre voi vor spune cum poţi să mănânci, unde poţi să mergi la baie? El ar merge la baia din colţ. Asta este tot ceea ce el cunoaşte, covorul pe care stă, ştie câteva din hainele agăţate. Ştie umeraşele. Sus undeva este un raf

t şi atât, nimic mai mult. Şi şi-a petrecut întreaga viaţă, are 17 ani, în cămăruţa, Băiatul Cămăruţa.

Cineva bate uşor la uşă şi îi spune:

”hei, Băiatul Cămăruţă, vreau să îţi îndeplinesc trei dorinţe. Dacă ai putea avea tot ce vrei ce ai vrea?” Tot ceea ce el cunoaşte sunt covoraşul, hainele şi umeraşele. El spune:

”pai...aş vrea un covor lăţos. Ar fi minunat dacă ai putea să îmi aduci un covor mai bun. Dacă ai putea să îmi aduci nişte granule de naftalină ca să îndepărteze mirosul sau nişte parfum care să î

ndepărteze mirosul de naftalină şi dacă ai putea să permiţi să-mi între mai multă lumina pe sub uşă. Asta ar fi super! Vreau să spun că, dacă aş avea un covor lataos şi ceva care să îndepărteze mirosul de naftalină şi doar puţin mai multă lumină, acesta este visul meu. Visez să am puţin mai multă lumină.”

Acum să spunem că tu şi cu mine stăm de cealaltă parte a uşii şi ascultăm. Ce faci? Râzi! Îţi baţi joc de Băiatul Cămăruţă! Îi spui, asta-i tot ce vrei? Ai dreptul la trei dorinţe şi tu vrei lumină şi un covor lăţos şi ceva care să înlăture

mirosul?! Omule, glumeşti! Cere şi tu să se deshida uşă. Tu ştii că de cealaltă parte a uşii este un frigider încărcat şi de cealaltă parte este fereastră ce dă spre un lac. Te pot

duce oriunde în lumea asta, să-ţi arăt locuri care nici prin minte nu ţi-au trecut tu doar atît ceri?

Uneori cred că dacă v-aş întreba care este visul vostru unii dintre voi mi-ar spune, „oh

visul meu este să fiu bogat, visul meu este să am o maşină tare, visul meu este să fiu cel mai cunoscut

din liceu, visul meu este să obţin o bursă de studiu”. Uneori mă întreb, dacă Dumnezeu nu ne spune, ”tu vrei să spui că ăsta este un vis? Eu aş putea să fac mult mai mult dacă M-ai lăsa să locuiesc în viaţă ta.” Vreau să spun că acesta este un vis banal. Aş putea să vă arăt oameni care au bani şi maşini şi burse şi case mari, dar care au vieţi mizerabile... Tu ce vrei???

Fiecare rege a fost odată un prunc neajutorat, fiecare stejar a fost odată o mică ghindă, fiecare val învolburat pe mare doar o mică fremătare și fiecare clădire maiestuoasă doar o schiță pe o foaie de hârtie. Mai important decât unde ești astăzi, este încotro te îndrepți.

Ziua de azi este o zi SPECIALĂ

De curând am primit și eu această relatare...și mi s-a părut impresionantă...poate te ajută și pe tine cu ceva...

Acum douăzeci de ani lucram ca şi taximetrist ca să mă întreţin. Într-o noapte când am ajuns la o comandă, la 2:30 AM , clădirea era acoperită în întuneric, doar cu excepţia unei singure lumini la o fereastră de la parter...

În

asemenea circumstanţe, mulţi taximetrişti ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar ple

ca. Dar am văzut prea

mulţi oameni care depindeau de taxi că fiind singurul lor mod de transport.

Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă .

Deci am mers şi-am bătut la uşă . -" Doar un minut" răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă.

Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.

După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică

de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în faţa mea.

Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu un material de catifea prins pe ea,ca şi o femeie dintr-un film din anii'40.

Lângă ea era o valiză mică de nailon. Apartamentul arăta ca şi cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo

de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri.

Nu găseai nici un ceas pe pereţi, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi.

Într-un colţ era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă.

-"Aţi putea să îmi duceţi bagajul până la maşină?"zise ea.

Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors să să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi

am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitatea mea.

-"Nu e mare lucru" I-am zis eu. " Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată"

" Oh, sunteţi un băiat aşa de bun!" zise ea.

Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă, şi apoi m-a întrebat: -" Ai putea să conduci prin centrul oraşului?"

-"Nu este calea cea mai scurtă" am răspuns eu rapid.

-" Oh, nu conteză" spuse ea. -" Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil...".

M-am uitat în oglindă retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori. .. -"Nu mi-a mai rămas nimeni din familie..." a continuat ea-"Doctorul spune că nu mai am mult timp..." În tăcere a

m căutat ceasul de taxare şi l-am oprit. -"Pe ce rută aţi vre

a să merg?" am întrebat.

Pentru următoarele două ore am condus prin oraş.

Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca şi operator pe lift.

Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor

clădiri sau colţuri de stradă şi să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.

Cum prima aluzie de soare s-a arătat pe orizont, mi-a spus dintr-odată:

-"Sunt obosită... Hai să mergem."

A

m condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse.

Era o clădire ieftină, ca şi o casă mică , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am şi ajuns acolo. Erau atenţi şi concentraţi aspura fiecărei mişcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă . Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.

-"Cât va datorez?" a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.

-"Nimic" am zis eu.

-"Dar trebuie şi tu să te întreţii."

-"Nu vă faceţi griji...sunt şi alţi pasageri" am răspuns eu. Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi i-am dat o î

mbrăţişare. Ea m-a strâns cu putere..

-"Ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie" spuse ea. -"Mulţumesc. "

I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii.

În spatele meu, o uşă se închisese... Era ca şi sunetul de încheiere a unei vieţi... Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru.

Am condus pierdut în gânduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.

Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura?...

Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată şi apoi să plec?....

Uitându-mă în urmă nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viață.

Suntem condiționați să credem că viețile noastre se învârt în jurul unor momente mărețe. Dar adesea aceste momente mărețe ne iau prin surprindere - frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva puțin, ceva neînsemnat.

In fiecare dimineață când îmi deschid ochii, îmi spun:

"Ziua de azi este o zi specială!"
Amintiți-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm.