Ce tie nu-ti place...altuia nu-i face!!!!

...

Înainte să judeci pe altul...pune-te în locul lui!

Arca lui Noe descoperită

Presa internaţională scrie despre presupusa descoperire a rămăşiţelor provenite de la Arca lui Noe, găsite la o înălţime de aproximativ 4.000 de metri, pe Muntele Ararat din estul Turciei. Exploratorii suţin că sunt siguri în proporţie de 99% că structura de lemn aparţine corabiei lui Noe.
Pe de altă parte însă, cercetătorii care au studiat împrejurimile regiunii zeci de ani, sunt rezervaţi în ceea ce priveşte originile rămăşiţelor.

Este necesar ca situaţia să fie scoasă din context pentru a ajunge la o concluzie plauzibilă, iar ei nici măcar nu lucrează prea mult cu Biblia", a spus arheologul Paul Zimansky. El aminiteşte că în Biblie se arată faptul că muntele Ararat reprezintă locul în care s-a oprit arca.
Grupul de cercetărori care a făcut descoperirea susţine că, în urma testării cu carbon, s-a dovedit că rămăşiţele au o vechime de 4.800 de ani, adică perioada în care se presupune că Arca lui Noe s-a aflat pe mare, transmite Fox News.
"Semnificaţia acestei descoperiri este că, pentru prima oară în istorie, găsirea Arcei lui Noe este bine documentată şi dezvăluită întregii populaţii", susţine Gerrit Aalten, un cercetător olandez. Citând mai multe detalii ce corespund cu descrierile istorice ale corabiei, Aalten este de părere că aceasta este o descoperire argeologică legitimă.
"Există numeroase dovezi solide care atestă că structura de lemn găsită pe Muntele Ararat este legendara Arcă a lui Noe", a adăugat olandezul.
Structura corabiei conţinea mai multe compartimente, unele separate prin grinzi din lemn, unde se crede că erau ţinute animalele. Ipoteza că zona în care s-a făcut descoperirea ar fi fost locuită a fost exclusă, întrucât nu au fost găsite dovezi ale prezenţei umane, la o înălţime de peste 3.500 de metri.
Unul dintre membrii echipei de cercetători a relatat: "În octombrie 2008, am urcat pe munte cu echipa turcă. La peste 4.000 de metri altitudine, am văzut o structură construită din lemn. Fiecare scţndură avea aproximativ 8 centimetri lăţime. Am văzut, de asemenea, penele de fixare, ce reprezintă dovada construirii antice, când cuiele de metal nu existau. Am mers cam 100 de metri şi am văzut fragmente de lemn, încastrate într-un gheţar. Am analizat împrejurimile şi am constatat că structura de lemn era acoperită de gheaţă şi roci vulcanice".
Conform Bibliei, Dumnezeu ar fi declanşat potopul pentru a elimina nedreptatea de pe Pământ şi i-a cerut lui Noe să construiască o arcă pe care să aducă două exemplare din fiecare specie. După potop, arca a rămas pe vârful unui munte, despre care cercetătorii cred că este muntele Ararat, cel mai înart vârf din regiune.

Sursa....http://www.adevarul.ro/societate/Arca_Noe-biblie-Turcia-cercetatori-dumnezeu_0_251375442.html

Copilul cel drept

Sunt mulţi ani de atunci. Într-un sătuleţ pierdut între colinele Iranului, în Persia, locuia o mamă împreună cu băiatul ei. Tatăl murise şi mama ajunsese foarte săracă.
Băiatul se chema Selin. Într-o zi, mama văzând că n-o să-l poată ţine multă vreme alături de ea, îl trimise la un unchi care locuia la Shiras, un oraş foarte îndepărtat. Până să ajungă acolo trebuia să treacă peste munţi înalţi şi deşerturi întinse.
A plecat, împreună cu o caravană de neguţători. Când se opreau să poposească peste noapte, băiatul silitor cum era din fire, dădea ajutor servitorilor la îngrijirea cămilelor.
Într-o zi, mergeau de-a lungul unei văgăuni prin munţi. Stâncile se ridicau ameninţătoare de o parte şi de alta înfigându-şi vârfurile drept în cer, iar calea era aşa de întortocheată, încât de-abia putea să vadă la câţiva paşi înaintea lor pe unde trebuie să apuce. La căderea nopţii se găseau încă prin părţile acestea muntoase. Tăbărâră la marginea unui pârâiaş şi se culcară. Peste noapte, veniră hoţii. Când Selin se trezi din somn, văzu că neguţătorii şi servitorii erau legaţi cobză, tâlharii aprinseseră un mic foc ca să facă lumină şi să se încălzească. Ei duceau pe neguţători unul câte unul la şeful lor care căuta să-i facă să spună ce au asupra lor.
În cele din urmă veni şi rândul lui Selin. Dar el era aşa de mic, încât şeful crezu că nu este cazul să piardă prea mult timp cu el.
- Băiete, zise el, câţi bani ai asupra ta?
- Trei piese de aur cusute în colţul hainei mele – răspunse Selin
- Trei piese de aur! exclamă şeful tâlharilor. Dar dacă-i adevărat, pentru ce mi-ai spus?
- Pentru că, reluă Selin, mama mea mi-a spus să făgăduiesc trei lucruri când ne-am despărţit:
1. să fac bine celor ce i-aş putea ajuta.

2. să mă rog lui Dumnezeu în fiecare zi.

3. Să spun totdeauna adevărul.

Aşadar, eu v-am spus adevărul.
- Arată-mi haina ta, zise căpetenia tâlharilor.Băiatul o aduse numai decât, el o luă, tăie colţul şi ieşiră la iveală cele trei piese de aur, tocmai aşa cum spusese băiatul. Apoi, şeful tâlharilor scoase din punga lui de la brâu încă trei piese de aur şi le dădu pe toate şase lui Selin.- Coase-le pe toate la loc, îi zise el, şi să faci totdeauna cum ţi-a spus mama ta. Dacă aş fi avut şi eu o aşa mamă, n-aş fi ajuns tâlhar.
Apoi, porunci să vină conducătorul caravanei şi îi zise:- Bagă de seamă de băiatul acesta şi să ajungă teafăr şi sănătos la destinaţie şi vă voi apăra când veţi trece iar înapoi prin munţi. Persia are nevoie de băieţi ca el: amabili, credincioşi şi drepţi.

Present Truth

Doi Prieteni ADEVĂRAȚI

Am să vă povestesc acum o întâmplare adevărată în care se poate vedea prietenia dintre doi tineri. Damon şi Pitias, doi tineri din Siracuza, erau buni prieteni. Prietenia lor se înfiripase pe urma plăcutei potriviri de sentimente nobile. Ea fusese întărită prin cultivarea celor mai alese virtuţi.
Pe vremea aceea Siracuza era condusă de un tiran pe nume Dionisie. Orice virtute omenească îl făcea să fie bănuitor. Pe un motiv cu totul netemeinic osândi la moarte pe Damon.
Mama şi sora lui Damon locuiau într-un oraş situat la oarecare distanţă de Siracuza. Damon se rugă de tiran să-i îngăduie să se ducă să le îmbrăţişeze pentru ultima oară, şi-i făgădui că în cel puţin 4 zile de la plecarea sa se va întoarce spre a-şi primi osânda.
Cererea păru tiranului atât de extraordinară încât îl pufni râsul de naivitatea lui.
- Mă crezi tu atât de naiv, spuse el, ca să mă încred în ceea ce spui tu? Şi cine va fi chezaş că te vei întoarce, dacă te las să pleci?
- Eu, spuse Pitias care îşi însoţea prietenul în faţa tiranului. De nu se va întoarce în ziua şi la ora rânduită de tine primesc eu să fiu dat în locul lui, morţii.
Tiranul se învoi bucuros, orice i s-ar întâmpla, unul tot va cădea. Căci amândoi aceşti tineri îi erau la fel de nesuferiţi, fiind oameni la fel de virtuoşi.
Judecând pe oameni după inima sa, era sigur că Damon odată scăpat din mâna sa, nu se va mai întoarce. Şi astfel unul din aceşti doi tineri, atât de vestiţi prin virtuţile lor, ar fi sacrificat, iar celălalt şi-ar pierde onoarea.
Trecură trei zile.
Veni şi ziua a patra. Ora fatală se apropia. Toţi locuitorii din Siracuza se adunară în locul unde se ridicase eşafodul şi aşteptau înfriguraţi să vadă sfârşitul. Damon nu se întoarse încă… Pitias în închisoare se ruga lui Dumnezeu din toată inima ca să împiedice reîntoarcerea prietenului său.
În sfârşit sosi şi ora, hotărâtă. Se trimise oameni să îl aducă din închisoare, şi în timp ce poporul fremăta de durere, iar tiranul se îmbăta de o crudă bucurie, Pytias urcă pe eşafod, gata pentru execuţie.
Dar deodată, când tăcerea era mai mare, se auzi un strigăt: – Iată-l! E Damon! Şi numele lui Damon trecu din gură în gură.Gâfâind din greu, Damon, care nu putuse veni mai curând din pricina unui râu întâlnit în cale, ce se revărsase, se repezi prin mulţimea adunată, urcă pe eşafod şi strânse în braţe pe prietenul său, lăsând să-i picure din ochi lacrimi pe obrazul lui.
Atunci, între cei doi prieteni a avut loc o adevărată întrecere în mărinimie, care ar fi putut smulge lacrimi şi inimilor celor mai împietrite.- Ora hotărâtă a trecut, spuse Pytias; se cade ca eu să fiu dat morţii!
- Eu sunt cel dat morţii, cel osândit, răspunse Damon. Tu trebuie să trăieşti.
- Eu sunt tânăr, nu am pe nimeni, iar tu ai bunii copii ce trebuie să îi creşti în temerea cea sfântă de Dumnezeul, spuse din nou primul, la care cel de al doilea răspunse:
- Şi tu trebuie să trăieşti spre slava lui Dumnezeu.
Şi unul de altul se rugau care să fie liberatorul celuilalt.
Oricât de sălbatic şi de crud ar fi fost tiranul, el nu putu să rămână nemişcat la o asemenea privelişte şi nici să se împotrivească admiraţiei şi înduioşării ce izbucniseră în toate părţile.
De aceea cruţă şi pe unul şi pe celălalt iar mulţimea scoţând mii de strigăte de bucurie, îi duse în triumf la casele lor.