Biblia partea a IV-a

Sir WILLIAM RAMSAY, savant englez cu renume mondial. Are la activul lui o seamă de descoperiri şi lucrări ştiinţifice.
La început a fost necredincios şi susţinea că Biblia şi mai ales Faptele Apostolilor, scrise de Doctorul Luca, nu sunt demne de crezare.
Ca tânăr profesor, el întreprinse o călătorie de studii în Asia Mică. El căuta să descopere divergenţele între istorisirea Biblică şi proaspetele descoperiri arheologice.
După mai mulţi ani de studiu, a trebuit să renunţe la ideile sale. Descoperirile sale au confirmat în totul relatările biblice. El s-a convins că Biblia e cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.
În cartea sa: "Luke the Phisiycian" (Luca medicul) pp. 177-179, el îşi proclamă opiniile sale în faţa lumii, zicând: "Eu am primit convingerea că relatarea lui Luca e fără egal în ce priveşte exactitatea. Adâncind puţin examinarea de fond a textului, mergând mai departe decât se obişnuieşte cu lucrările altor istorici, el suportă verificarea cea mai minuţioasă şi tratamentul cel mai dur”.
Iar în prefaţa valoroasei sale lucrări ce poartă titlul: "The Bearing of Recent Discovery on the trustworthings of the New Testament," editată în 1920, el spune: "Scopul meu e de a stabili anumite principii care decurg din descoperirile moderne şi de a arăta contribuţia lor faţă de Noul Testament.
Metoda constă din examinarea riguroasă, frază cu frază şi cuvânt cu cuvânt a câtorva pasaje care au fost expuse unei critici defavorabile; din această examinare rezultă că Noul Testament este o carte unică, prin coerenţa, limpezimea, bogăţia şi sinceritatea cea vie a expresiei. Aceasta nu e o caracteristică numai a uneia sau a două din scrierile care alcătuiesc Noul Testament; în diferite chipuri, această caracteristică aparţine tuturor”.
Şi când auzi pe unii neisprăviţi, cu liceul abia terminat, sau uneori doar cu patru clase, care nu-şi cunosc bine, nici istoria ţării lor, dar de unde să priceapă să facă examinarea unui document istoric, că vorbesc despre Biblie că nu e adevărată, o ironizează, spun că numai proştii mai cred. Nu e bine să râzi de ei, ci mai degrabă să-i compătimeşti. Şi nu e bine să te apuci la discuţii, la ceartă de vorbe cu ei, ci mai degrabă să te rogi pentru ei.
W. F. ALBRIGHT, eminent arheolog contemporan, în cartea sa "Archeology and the religion of Israel" 1942 pag. 176 zice: "Nu mai există nici o îndoială că arheologia a confirmat istoricitatea substanţială a istorisirilor Vechiului Testament".

HEINRICH HEINE, poet evreu, convertit la creştinism declară: "Luminarea mea o datorez pur şi simplu unei cărţi. Unei cărţi? Da. Ba încă este o carte veche, simplă, modestă, ca şi natura şi naturală ca şi aceasta. O carte care are înfăţişarea obişnuită şi lipsită de pretenţii, ca soarele care ne încălzeşte, ca pâinea care ne hrăneşte. O carte care ne priveşte cu atâta încredere şi bunătate, ca o lumină... Şi această carte se numeşte scurt şi cuprinzător, "CARTEA BIBLIA". Pe drept se numeşte ea şi Sf. Scriptură.
"Cine a pierdut pe Dumnezeul său, acela îl poate găsi din nou în această carte şi cel ce nu L-a cunoscut niciodată, acela găseşte aici adierea Cuvântului Dumnezeisc.
"Evreii, .care îndeobşte ţin mult la lucrurile scumpe, îşi dădeau foarte bine seama de ceea ce făceau, când, la arderea celui de al doilea Templu al lor din Ierusalim, lăsară să li se distrugă obiectele de aur şi de argint, care serveau la jertfe, candelabrele şi candelele, ba chiar şi pieptarul marelui Preot, cu deosebitele lui pietre preţioase şi scăpară din flăcări numai Sfânta Scriptură. Aceasta făcea bogăţia Templului şi slavă Domnului, flăcările n-au mistuit-o”.

CHARLES DICKENS, mare romancier englez, într-o scrisoare adresată fiului cel mai mic, când acesta părăsea patria, pentru a se duce în Australia, îi scrise: „Îţi pun între cărţi un Nou Testament, din aceleaşi motive şi cu aceeaşi nădejdi care m-au călăuzit să scriu pentru tine când erai copil, pentru că acesta e cea mai bună carte pe care a avut-o şi o va avea lumea şi pentru că îţi dă cele mai bune reguli după care se poate conduce o fiinţa omenească, care încearcă să fie sinceră şi conştientă de datoria sa”.
"Când au plecat ceilalţi fraţi ai tăi, am scris pentru fiecare cuvinte cum scriu acum pentru tine şi i-am rugat pe toţi să se conducă după această carte, fără a ţine seamă de interpretările şi născocirile omeneşti”.
„Îţi aduci aminte că acasă n-ai fost plictisit cu practici religioase şi formalităţi seci... Vei înţelege cu atât mai bine acum adevărul şi frumuseţea religiei creştine, aşa cum provine de la Cristos însuşi şi neputinţa de a te abate de la adevărata religie, dacă o preţuieşti cu smerenie şi din inimă”.
Iar când cineva l-a întrebat pe Dickens, care i se pare că e cea mai patetică istorisire din toată literatura, acesta îi răspunse: "Pilda fiului risipitor”.
JEAN JACQUES ROUSSEAU, faimosul orator, cugetător, scriitor şi pedagog francez, în cartea sa: "Emil" - sau despre Educaţie" ediţia 1839, tomul III, pp. 365367, are cuvinte de toată frumuseţea faţă de Sfintele Scripturi.
El scrie: "Vă mărturisesc că majestatea Scripturilor mă umple cu admiraţie, după cum puritatea Evangheliei îşi are influenţa ei asupra inimii mele.
"Răsfoiţi lucrările filozofilor noştri, cu toată pompa lor de dicţiune, ce sărace, cât de dispreţuit sunt, în comparaţie cu Scripturile! E posibil oare, ca o carte atât de simplă şi totodată atât de sublimă, să fie simpla lucrare a omului?
"E posibil ca personajul sacru a cărui istorie o conţine, să fie un simplu om? Găsim ca El să-Şi fi asumat tonul unui sectar entuziast sau ambiţios? Ce dulceaţă, ce curăţie în comportarea Sa! Ce învăţături pline de har! Ce maxime sublime! Ce înţelepciune profundă în cuvântările Sale! Ce prezenţă de spirit, ce subtilitate, ce potrivire în răspunsurile sale...!”
"Unde este omul, unde este filozoful care să fi trăit aşa şi să fi murit aşa, fără slăbiciuni şi fără împotrivire?... Da, dacă viaţa şi moartea lui Socrate au fost acelea a unui înţelept, viaţa şi moartea lui Isus au fost acelea a unui Dumnezeu”.
"Să presupunem oare, că istoria evanghelică e simplă ficţiune? într-adevăr, prietenii mei, ea nu poartă nici un semn al ficţiunii. Din contra, istoria lui Socrate, pe care nimeni nu se gândeşte s-o pună la îndoială, nu e atât de bine dovedită ca aceea a lui Isus Cristos. O aşa presupunere de fapt, ar îmbrăca dificultatea numai în alte haine, fără s-o înlăture, căci e mai greu de conceput ca un număr de persoane să cadă de acord să scrie o aşa istorie, decât că unul singur le-ar fi furnizat materialul.
Autorii evrei erau incapabili de dicţiunea ei şi străini de morala conţinută în Evanghelie. Semnele adevărului ei sunt atât de izbitoare şi de neimitat, încât inventatorul ar fi un caracter mai uimitor decât eroul”.
DENIS DIDEROT, filozof ateu împreună cu alţi liberi cugetători, a întocmit faimoasa "Enciclopedie" editată prin 1751, care e presărată cu germenii necredinţei secolului al XVIII-lea.
A fost considerat ca ateu declarat pe faţă, dar către sfârşitul vieţii, spre înmărmurirea prietenilor săi, singurei sale fiice, el i-a făcut parte de o educaţie din Biblie.
Iar Stier în cartea sa "Reden Jesu" partea a VI-a pag. 496, ne relatează următoarea întâmplare din viaţa lui Diderot: „Într-una din acele partide de seară a Baronului de Holbach, unde obişnuiau să se adune cei mai celebri necredincioşi ai secolului, conversaţia s-a îndreptat liber, în modul cel mai hazliu spre presupusele absurdităţi, stupidităţi şi toate felurile de inconsistenţe ale Scripturilor Sacre. Filozoful Diderot, care nu a luat parte în discuţii, deodată le-a pus capăt prin următoarea remarcă:
"De minune domnilor, de minune! Eu nu cunosc pe nimeni, nici în Franţa, nici în altă parte, care să fi putut scrie şi vorbi cu mai multă artă şi talent... Eu vă provoc pe toţi câţi sunteţi aici, să pregătiţi o povestire aşa de simplă şi în acelaş timp atât de sublimă şi atât de mişcătoare, ca istoria patimilor şi a morţii lui Isus Cristos, care să producă acelaşi efect, care să dea senzaţie pe cât de puternică, pe atât de simţită şi a cărei influenţă să fie aceeaşi, după atâtea veacuri”.
"Această vorbire neaşteptată i-a încremenit pe toţi ascultătorii şi a urmat o lungă tăcere”.
J.W.GOETHE, mare poet, gânditor şi om de ştiinţă german, unul din cei mai distinşi bărbaţi ai literaturii universale, a zis: "BIBLIA nu este o carte naţională, ci cartea naţiunilor. Ea este o carte ce va trăi veşnic, pentru că atât cât va fi lumea, nu se va găsi nimeni care să se ridice şi să spună: "Eu o pricep în tot amănuntul şi în tot cuprinsul ei”.
"Eu personal iubesc şi preţuiesc BIBLIA, căci aproape numai ei îi datorez toată cultura mea morală. Istorisirile, învăţăturile, simbolurile, pildele ei, toate s-au întipărit adânc în mine şi m-au înfluenţat într-un fel sau altul. De aceea nu mi-au plăcut atacurile nedrepte, batjocoritoare şi răutăcioase împotriva ei.
Am citit-o toată de mai multe ori... am citit-o şi pe sărite şi de la început şi de la sfârşit... Marea cinste ce se dă Bibliei de multe popoare şi generaţii, se datorează valorii ei lăuntrice... Sunt încredintat că Biblia e cu atât mai frumoasă, cu cât o citeşti mai mult... Consider Evangheliile în totul adevărate, căci în ele există o reflecţie a sublimului, care emană din persoana lui Cristos”.
Iar înainte de moarte cu 11 zile, a mărturisit lui Eckerman următoarele: "N-are importanţă cât va progresa mintea omenească în cultura intelectuală, în ştiinţele naturii, în lărgime şi în adâncime: ea nu va fi în stare niciodată să se ridice deasupra demnităţii şi culturii morale a creştinismului, aşa cum străluceşte în Evanghelii. Viaţa şi puterea unui popor depinde de atitudinea pe care a luat-o faţă de BIBLIE”.

NAPOLEON BONAPARTE, împărătul Franţei, într-o zi la un banchet, ceru Arhiepiscopului de Milano să-i dea cel mai scurt posibil argument în favoarea Bibliei şi a religiei revelate.
Acesta se mulţumi să arate în tăcere cu degetul pe Mareşalul Massena, care era evreu. Mai târziu Napoleon a devenit un sârguincios cititor al Bibliei.
În 19 martie 1817 a fost găsit de O’Meara citind Noul Testament în franceză. Acesta îi spuse că unii au părerea despre el că e necredincios. Napoleon râse şi îi răspunse: "Totuşi nu e adevărat, eu sunt departe de a fi ateu. Omul are nevoie de ceva minunat. E mai bine pentru el să caute acest lucru în religie, decât la domnişoara Normandie (o ghicitoare renumită din Paris)”.
Iar altădată a afirmat: "Evanghelia are o virtute ascunsă, ceva ce lucrează cu putere, o căldură care înrâureşte mintea şi pătrunde totodată şi inima. Evanghelia nu este o carte, ci o fiinţă vie, cu o activitate proprie, care învinge tot ce i se împotriveşte. Iată-o aici pe masa aceasta, Cartea Cărţilor (o arată el cu respect) nu voi simţi oboseală citind-o şi încă în fiecare zi cu mare plăcere. Sufletul încântat de frumuseţea Evangheliei nu-şi mai aparţine sieşi, Dumnezeu se face totul Stăpân pe el; El îi conduce gândurile şi puterile. Un aşa suflet este cu totul al lui Dumnezeu”.