Privind în trecut

Adesea ne surprindem cu gândul în vremuri din trecut. Privim la copilărie, la momentele frumoase...sau triste. Cel mai adesea privim nostalgic la ceea ce a fost cândva cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre, sau cel puțin așa obișnuim să o numim.

Astăzi mergeam prin orașul în care locuiesc și pășind prin zăpada străzii, am fost parcă trezit din meditația mea de un copil ce se lupta să făurească un omuleț de zăpadă. Am privit la el, am zâmbit, am primit ca răspuns tot un zâmbet din partea lui...era senin și vesel. Mintea a și început să alerge sprintenă la vremurile frumoase din viața mea. Iubeam iarna. Era anotimpul meu preferat. Și am început să revăd dealul pe care mă dădeam cu schiurile, curtea unde făceam oameni de zăpadă, ulița și pârtia de săniuș...le vedeam aevea.

În timp ce revedeam părți din copilărie, mintea parcă spunea: ce vremuri...foarte frumoase. Uite acum...ești mare, ai griji...nu mai este ce a fost. Instantaneu parcă aceste gânduri au smuls un oftat din pieptul meu. Parcă vroiam să mai petrec puțin din timpurile trecute, să mai am acea vreme de bucurie, fericire și inocență.

Gândind așa mi-am dat seama că devin din ce în ce mai nefericit, dornic de vremurile trecute. mai pot oare să mă bucur acum? răspunsul este simplu...Da!

Am realizat că fac o mare greșeală trăind prea mult cu mintea în trecut. Nu îmi trăiesc prezentul. Mereu noi oamenii nu suntem mulțumiți de ceea ce avem și aducem trecutul în prezent pentru a mai putea zâmbi puțin. Vrem să fim fericiți și nu știm de ce nu suntem. Am realizat că cine nu e fericit cu ceea ce are, nu va fi fericit nici când va avea ce își dorește...

Am început să conștientizez că trebuie să mă bucur de fiecare clipă a zilei, de fiecare ocazie pe care o am...că de nu, voi trăi prea mult în trecut, iar timpul va trece prea repede pe lângă mine, răpindu-mi tot ce ar putea fi de folos....și va veni o zi când voi vedea ca a trecut prea mult din viața mea, iar eu nu am trăit. De ce? Am invocat trecutul prea mult.

Decizia mea...găsește fericire în orice, în ceea ce ai, în ocaziile mărunte...învață să trăiești. Și astăzi poți face lucruri frumoase, chiar și oameni de zăpadă.

4 Ianuarie 2010

NU ezita să încredințezi un viitor necunoscut unui Dumnezeu cunoscut!

Succesul nu aleargă încoace și încolo rugându-se de oameni să-l descopere. Precum o comoară ascunsă, numai cei ce cred cu adevărat și continuă să-l caute îl găsesc.

Cugetări

Nu există niciun motiv să fiu fericit, iar fericirea nu o merit. Totuşi ea există, şi îmi e, Dumnezeu fie binecuvântat, mereu dăruită. Numesc temeiul inexplicabil al acestei fericiri Dumnezeu.
Horia-Roman Patapievici în Zbor în bătaia săgeţii

Lucrurile care au preţ în viaţă, nu pot fi obţinute nici fără efort, nici fără costuri; dacă doreşti să ai drepturi, trebuie să-ţi asumi îndatoriri; dacă vrei să te cinstească cetatea, trebuie să o serveşti; dacă vrei să fii recunoscut, trebuie să ştii la rândul tău să îi recunoşti pe alţii; binele pe care îl ceri, trebuie mai întâi să îl dai; dacă vrei liniştea păcii, trebuie să stăpâneşti durităţile războiului; protecţia cetăţii se obţine prin serviciu în slujba legilor ei; pe scurt, mintea are nevoie de cultivare, sufletul de străduinţă, iar drepturile de îndatoriri.

Horia-Roman Patapievici

Noi ne salvam prin oameni, si, fireste, ne pierdem tot prin ei. Fiintele pe care le-am cunoscut si care m-au iubit, au fost treptele scarii prin care am devenit ceea ce sunt. Fara ele nu as fi ajuns nicaieri. Deopotriva, fara altele as fi ajuns mai departe, sau, cine stie, in alta parte.
Horia-Roman Patapievici în Zbor în bătaia săgeţi

Dincolo de uşa interzisă clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoara drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot de acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtam, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.
Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă

Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă.

Gabriel Liiceanu în Declaraţie de iubire

Vivaldi

Acappella