Ispita

Capitolul I
Mă plimb pe stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Cad în ea. Sunt pierdut... Sunt neputincios. Nu e greşeala mea. Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.
Capitolul II
Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. Mă fac că n-o văd. Cad în ea din nou. Nu-mi vine să cred că mă aflu iarăşi în acelaşi loc, dar nu e vina mea. Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.
Capitolul III
Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O văd că este acolo. Cu toate acestea cad în ea... este un obicei deja. Ochii îmi sunt deschişi. Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.
Capitolul IV
Mă plimb pe aceeaşi stradă. În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă. O ocolesc.
Capitolul V
Mă plimb pe altă stradă.

Fiul Soldatului

Tata era soldat. Mama se afla într-un cantonament, unde locuiau familiile
soldaţilor. Aici ea dădu naştere unui fecior. Curând tata plecă pe front şi căzu
în luptă. Mama se îmbolnăvi de inimă rea şi în scurt timp se stinse şi ea din
viaţă.

Rămas orfan, copilul crescu printre soldaţii cu apucături brutale,
într-un mediu vicios care însă nu-l influenţa câtuşi de puţin. Până şi colonelul
îl considera un copil sfânt.
Într-o zi sosi la regiment un detaşament de recruţi, care stârniră curând o
mulţime de reclamaţii. Apărură şi câteva cazuri de încălcare flagrantă a
disciplinei. Noaptea cineva răsturnă panourile de tras la ţintă şi bănuielile
căzură asupra unui soldat din baraca orfanului. Pe atunci băiatul avea
cincisprezece ani şi locuia într-o baracă, împreună cu câţiva soldaţi, cărora le
făcea diferite servicii.

Vinovatul trebuia pedepsit. I se fixă un număr de lovituri şi un ofiţer anunţă
sentinţa. Neştiind însă cine era vinovatul, el le ceru soldaţilor să-l numească
pe infractor. Soldaţii tăceau. Atunci ofiţerul le declară că vor fi pedepsiţi cu
toţii. Fiecare va primi câte zece lovituri.
Deodată se auzi vocea plină de curaj a băiatului: "Domnule colonel,
dumneavoastră aţi afirmat că dacă vinovatul îşi va recunoaşte vina, atunci va fi
pedepsit numai el unul. Ceilalţi nu vor avea nimic de suferit. Eu sunt gata să
ispăşesc chiar acum pedeapsa!"
Colonelul rămase atât de surprins, că nu găsi ce să-i răspundă. Dar apoi li se
adresă soldaţilor cu mânie şi dispreţ: "Oare nu se găseşte printre voi un om
destoinic? Oare sunteţi atât de laşi, că îl veţi lăsa pe acest copil să fie
pedepsit în locul vostru? Ştiţi prea bine că băiatul nu e cu nimic vinovat!"
Soldaţii tăceau. Colonelul văzu ochii imploratori ai băiatului îndreptaţi asupra
lui. Pentru prima oară în viaţă nimerise într-o situaţie atât de complicată. Îşi
dădea seama că trebuia să ia o hotărâre tot atât de fermă ca şi a băiatului care
cerea să fie pedepsit. În cele din urmă el îşi călcă pe inimă şi dădu ordinul.
Băiatul se culcă ascultător pe o bancă pregătită anume. Pe spinarea lui goală
loviturile cădeau una după alta. După a cincea lovitură din mulţimea soldaţilor
se auzi o voce răguşită: "Opriţi-vă! Nu mai daţi în el! Eu sunt vinovatul!
Pedepsiţi-mă pe mine!" Era vocea celui mai agresiv dintre soldaţi. Cu faţa
schimonosită de durere el se apropie de băiat şi-i săltă capul. Băiatul rosti cu
faţa luminată de un zâmbet: "Fii pe pace, Jim, acum eşti salvat. Colonelul nu-şi
va călca cuvântul". Capul îi căzu pe bancă şi băiatul îşi pierdu cunoştinţa.
A doua zi colonelul îi făcu o vizită la cortul sanitar şi află că băiatul era pe
moarte. Zăcea pe nişte perne înalte. La căpătâi stătea soldatul Jim şi repeta cu
ochii înotând în lacrimi: "De ce-ai făcut asta? De ce a trebuit să suferi în
locul meu?" Ca să înţelegi de ce Isus Cristos a ispăşit pentru tine", - răspunse
băiatul - "Cristos a murit pentru mine?" - întrebă Jim. El auzise că Cristos
fusese răstignit pe cruce, dar nu ştia că murise şi pentru dânsul, pentru
soldatul Jim. "Da, El a murit pentru tine, Jim, - zise băiatul. - Eu te iubesc,
Jim, dar Cristos te iubeşte negrăit mai mult. Eu am ispăşit numai pentru un
singur păcat al tău, pe când Cristos a luat asupra Lui toate păcatele pe care
le-ai săvârşit şi le vei mai săvârşi în viaţă. El a murit pentru tine, Jim, El a
murit pentru tine!" "Ce-l poate lega pe Cristos de un ticălos ca mine? Ştii prea
bine ce mârşav sunt", - îi replică Jim. "El a murit ca să izbăvească asemenea
mişei, asemenea ticăloşi ca tine. Cum să nesocoteşti tu asemenea iubire? Cristos
a spus: "Cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă
veşnică şi nu vine la judecată, ci trece de la moarte la viaţă". Nu-L vei primi
tu oare astăzi în inima ta?"
Colonelul, care privea această scenă cu lacrimi în ochi, îl văzu deodată pe
grosolanul şi răutăciosul Jim căzând în genunchi lângă patul băiatului,
pocăindu-se şi primindu-l în inima lui pe Cristos. Băiatul îşi puse mâna pe
capul lui Jim şi o lumină ciudată licări în ochii lui. Lumina se stingea încet,
până se stinse cu desăvârşire.

INTER-NET = Între plase...

De curând am ajuns la o concluzie cam durereroasă . NU prea mai putem să ne descurcăm fără internet. Cum am ajuns la această concluzie?...iată: Am fost lăsat fără internet timp de o săptămână. Prima zi fără internet nu a fost nimic ... dar când au început să treacă rând pe rând zilele am realizat că nu prea mai am ce face. NU stiri, nu divertisment, nu căutare, nu convorbiri pe skype...si lista poate continua, dar știți ce se face cu internetul.

Am realizat că nu știu să fac prea bine altceva. Am început să citesc mai mult ...dar ochiul mereu se uita să vadă, nu cumva s-a rezolvat problema?Nu cumva a veit internetul?

A fost o descoperire dureroasă pentru mine să văd că sunt atât de legat de internet.

De obicei eram primul care îi critica pe cei dependenți de internet, și nu îi înțelegeam.Dar acum stau și mă întreb cât de ușor am devenit unul dintre ei.

NU am vrut să fiu așa, cu siguranță, dar încet, pe nesimțite, am căzut în aceste plase ( inter-net).
Aici, în această "plasă" poti găsi ce vrei. Mai nou, tot ce îmi achiziționez în materie de electronice, doar prin internet iau. Și nu asta este ceva rău. Dar faptul că nu mai știam ce să fac în timpul liber m-a alarmat. Nu cumva am ajuns o societate ce trăiește mai mult virtual? Oare nu realizăm că organismul are nevoie de exercițiu?De aer? Mintea nostră nu e tratată prea bine de ecranul calculatorului...

Faceți această încercare...cât timp poți să stai și să îl petreci fără calculator ? Te simți bine fără? Faceți acest test...și vedeți cât de dependent de "plase" sunteti.

Ar fi o mare durere să devenim adepții unei lumi virtuale. Pe lângă faptul că de multe ori ne mințim singuri, am mai putea aduce în discuție sănătatea noastră ce are de duferit, familia, prietenii...si puteți continua lista.

Suntem liberi, de ce să ne înrobim?

Arta iertării

«Fiecare om ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.»
Mark Twain

Cu ceva timp în urmă, de ziua mea, am primit o carte pe care era scris acest motto, precum şi un sincer „Îmi pare rău!”. Atunci am început să calc firav, dar sigur, pe lungul drum al iertării. Am învăţat că a ierta este o adevărată artă şi că fiecare dintre noi poate fi un artist! Am fost rănită de oameni şi rana cea mai greu de vindecat şi de iertat e cea produsă de persoanele la care ţin... deoarece este „mai uşor să ierţi un duşman decât un prieten.” (Willliam Black)
Este atât de uşor să rănim, dar după ce suntem răniţi la rândul nostru şi vedem ce implică iertarea, poate că vom învăţa să nu-i mai rănim pe cei dragi! Ne trăim existenţa cufundaţi în superlative: avem impresia că iubim prea mult, că oferim prea mult, doar că atunci când vorbim despre iertare se pare că avem mari restanţe, deoarece iertăm prea puţin...
Răsfoind câteva site-uri, am descoperit o afirmaţie pe cât de surprinzătoare, pe atât de adevărată: „Iertarea este drumul care-l face pe om fericit.” Începem să vorbim despre iertare doar atunci când apare o greşeală, o rană care pare să fi luat şi ultima fărâmă de fericire, iar o resuscitare pare imposibilă. Continuând linia lui „prea”, constatăm: prea multă ură acumulată, prea multă ranchiună, prea multă tristeţe şi ostilitate adunate într-o biată inimă a unui chip de lut.
Iertarea!!!... sublim cuvânt! Dacă ar fi trebuit să vorbesc despre iertare înainte de a mi se greşi, nu aş fi ştiut să spun prea multe, decât poate un: „E bine şi trebuie să ierţi!... şi puţină filosofie pentru a demonstra teoretic acest lucru. Şi asta pentru că înainte de a fi confruntată direct cu acest subiect, nu ştiam ce implică iertarea. Înţelegi iertarea atunci când ierţi, înveţi iertarea atunci când alegi să ierţi şi când înţelegi interdependenţa dintre a oferi şi a primi iertare...

În acest context, nu pot să nu împart oamenii în mai multe categorii. Astfel, există persoane pentru care iertarea vine foarte greu; persoane care spun că iartă, dar nu uită; persoane care poate iartă cu mintea, dar nu cu sufletul; persoane pentru care iertarea este direct proporţională cu gravitatea greşelii şi persoane inflexibile, care habar nu au ce înseamnă la nivel practic acest cuvânt.
Deoarece iertarea împlică un drum, cred că în mare parte toate aceste ipostaze au fost încercate şi traversate de cel care a învăţat în cele din urmă să ierte. Dacă la început, acordarea iertării poate fi străină de noi, confruntaţi fiind cu situaţia în care avem nevoie de iertare şi de a o oferi, învăţăm mai întâi să iertăm cu mintea, apoi, mai greu, şi cu sufletul.

Iertarea înseamnă libertate. Şi asta pentru că iertarea aduce mai multe beneficii celui care iartă decât celui care este iertat. Dacă am vedea iertarea ca fiind eliberarea din închisoarea emoţională în care ranchiuna ne ţine prizonieri, am opta pentru iertare în locul urii. De ce să iertăm? Fiecare dintre noi a întâlnit oameni care l-au rănit, umilit şi din această cauză a fost prins în vârtejul mâniei, depresiei şi resentimentului. Iertăm ca să putem trăi împăcaţi cu noi înşine, pentru ca să putem merge mai departe cu fruntea sus, lăsând în urmă tot ceea ce ne-a făcut rău. De fapt, iertarea nu este altceva decât remediu pentru un suflet rănit, iar oferind-o nu facem un favor celuilalt, ci ne facem nouă cel mai mare bine. Poate că o inimă rănită care oferă iertare nu va renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, dar va renaşte. Va fi o persoană rănită, dar o persoană nouă, eliberată de ranchiună, de resentimente, o persoană care a învăţat iertarea şi prin oferirea ei îşi dă de fapt sieşi o nouă şansă de a merge mai departe, unica şansă de altfel.
Iertarea de sine


De multe ori însă, pentru a putea oferi iertare, trebuie ca mai întâi să ne iertăm pe noi înşine pentru că doar o inimă împăcată cu sine poate oferi iertare. Nu poţi oferi şi nu poţi primi iertare dacă nu ai reuşit să ierţi mai întâi ceea ce ţi-ai făcut ţie însuţi. Iar asta implică recunoaşterea greşelii şi a faptului că imperfecţiunea caracterizează fiinţa umană. Acceptarea situaţiei constituie cel mai important pas. Timpul nu mai poate fi dat înapoi şi oricât de multe reproşuri am avea, nimic nu poate schimba realitatea. Aşa că, indiferent cât de mult doare, indiferent cât de mult am rănit sau ne-am rănit, pentru a ierta trebuie să facem acest prim şi important pas: să ne iertăm pe noi înşine.

Bucuria de a fi iertat

Pe de altă parte ce poate fi mai liniştitor, mai reconfortant decât să ştii că eşti iertat atunci când ai greşit!? Când povara şi greutatea păcatului apasă asupra sufletului, când întregul echilibru sufletesc îţi este răsturnat şi tânjeşti să primeşti iertare... Pare un deziderat!! Iar când în cele din urmă acest mare dar este primit, viaţa capătă sens şi găseşti puterea de a merge mai departe... Nimic altceva nu echivalează cu darul iertării şi cu beneficiile lui.
Îmi place să mă gândesc la iertarea divină de care ne putem bucura fiecare. Greşim mereu, mereu, iar fiecare păcat este îndreptat în mod direct împotriva Creatorului nostru, care nu ne reproşează, ci ne oferă cu dragoste acest dar nemeritat. Dacă am reţine acest aspect, am fi şi noi mai iertători cu cei care ne greşesc! Cu adevărat a greşi e omeneşte, iar a ierta este divin. Nu putem separa iertarea de iubire deoarece doar iubirea generează iertare: „Cât timp iubeşti, ierţi!” (La Rochefoucauld) Doar aşa se explică iertarea lui Dumnezeu, iertarea mea şi... iertarea ta! Aşa că gândeşte-te la cât de mult ţi s-a iertat şi atunci nu vei putea decât să oferi iertare.
Trăim într-o lume a păcatului, o lume alcătuită din oameni imperfecţi, în care rănile sunt inevitabile, iar pentru obţinerea păcii şi echilibrului sufletesc avem nevoie de iertare. Alegând ura în locul iertării, trebuie să ţinem cont de faptul că „ura este ca acidul: distruge mai întâi vasul în care e ţinut şi apoi ceea ce are în preajmă.”
Raportându-ne la divinitate, Dumnezeu ne porunceşte să iertăm ori de câte ori suntem răniţi şi să ne împăcăm ori de câte ori este posibil, pentru că viaţa este prea scurtă ca să procedăm altfel, iar cu timpul „vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare dinaintea... unui mormânt nu mai are niciun sens.” (Jorge Luis Borges).
„Dacă nu ierţi - dacă laşi mândria, resentimentele, încăpăţânarea şi autoapărarea să stea în calea ta - vei deveni o persoană dificilă şi plină de amărăciune. Vei purta în inima ta o povară care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece cu fiecare zi ce trece. Vei muri!” (John Ortberg)
Ne ducem existenţa presărată cu păreri de rău şi regrete pentru că... nu putem altfel. În tot acest tumult, suntem într-o continuă căutare: a fericirii, a succesului... dorindu-ne astfel să punem bazele unei vieţi trăite din belşug. Nu ne vom putea bucura însă, dacă nu includem în viaţa noastră şi iertarea. În sens contrar, ne distrugem unica „punte pe care trebuie să trecem noi înşine.” (Iacob Negruzzi)
Şi da! Cred că aşa cum, metaforic vorbind, Dumnezeu are o mare întinsă în care păcatele noastre sunt aruncate şi uitate, iar pescuitul este interzis, în acelaşi fel „fiecare dintre noi ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.” Dar... să nu începem să numărăm mormintele!


Panseluţa Luchian

Isus Hristos vs. Moș Crăciun

Luna Decembrie. Unii o numesc luna cadourilor. Toată lumea așteaptă cu nerăbdare această luna din an. Copiii așteaptă cu nerăbdare să deschidă cadourile primite de la Moș Crăciun, cei mari petrecerile, unii începutul noului an când pot să pornească o nouă viață, iar o parte se bucură de nașterea Domnului.
Privind la lumea din jurul meu, la ferestre, la uși realizez ceva: Moș Crăciun e peste tot. Pentru mulți e o mare bucurie. Pentru mine apare un semn mare de întrebare: A cui sărbătoare este de fapt? A lui Moș Crăciun sau a Domnului Hristos?
Se ne gândim puțin - care este numitorul comun între cele două personaje? Haideți să vedem:

Moș Crăciun

Legenda spune că, fără acordul soțului, Crăciuneasa o primește în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adapost în grajd. Aflând acest lucru, Crăciun se înfurie și îi taie mâinile, însă Maica Domnului i le lipește la loc. Minunea îl convertește pe Crăciun la creștinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat nevătămată de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din trunchiuri de brad în curtea lui și joacă o horă cu toate slugile lui. După joc, Crăciun împarte sfintei familii daruri păstoresti: lapte, caș, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moș Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua nașterii lui Isus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după evanghelii, le aduceau regii-magi în staul noului Mesia. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun s-au transformat în colinde,colindele de Crăciun.

Mosul a fost ilustrat prima dată în 1860 de Thomas Nast în cotidianul Harper's Illustrated Weekly. În viziunea inițială, Moșul purta un costum rosu cu nasturi negri. În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr‑o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca‑Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i‑a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii 35 de ani, Coca‑Cola va difuza astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în presa scrisă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca‑Cola foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Nu e de mirare de ce Moșii din reclamele Pepsi sunt albaștri.
Moş Crăciun este un bătrîn bun şi blînd, cu barba albă, care aduce daruri copiilor cuminţi. Figura sa a fost inspirată de aceea a lui Moş Nicolae şi chiar numele său american, Santa Claus, este pronunţia engleză a numelui danez al Sfîntului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii îi spun Father Christmas, iar francezii îl numesc Pere Noel. În România, în timpul regimului comunist, Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă.
Concluzia: Moș Crăciun este un personaj din legendă!!!

Domnul Isus Hristos

Isus din Nazaret, cunoscut şi ca Isus Hristos, scris şi Isus (n. cca 4 î.Hr, d. 31 d.Hr., Ierusalim) este figura centrală a creştinismului.
Isus S-a născut pe la 4 î.Hr. în Bethleem Efrata şi a murit în jur de 31 d.Hr., fiind martirizat prin răstignire. Credinţa şi tradiţia creştină spun că Isus a înviat şi S-a înălţat la ceruri, revenind alături de Dumnezeu Tatăl. După ce S-a înălţat în cer, discipolii I-au răspândit învăţăturile, ceea ce a dus la formarea celei de-a doua mari religii monoteiste universale - creştinismul. Principalele surse ce descriu viaţa lui Isus sunt evangheliile canonice ale Noului Testament, despre care se presupune că au fost scrise de doi dintre discipolii săi direcţi, numiţi şi apostoli, şi de doi discipoli indirecţi.
Conform credinţei şi tradiţiei religioase creştine, Isus Hristos este Mesia (Unsul lui Dumnezeu) prevestit de profeţii evrei ai Vechiului Testament. Soteriologia creştină învaţă că răstignirea şi moartea lui Isus, ca ofrandă rituală, urmată de Înviere şi de Înălţarea la cer, au răscumpărat păcatele lumii, făcând posibilă Mântuirea.
Cei mai mulți acum întreabă: A existat Isus Hristos în realitate sau este un mit ca și Moș Crăciun?

Raspuns:
În mod obişnuit, atunci când cineva pune această întrebare, persoana în cauză nu prea pune preţ pe dovezile furnizate de Biblie. Noi nu susţinem această idee că Biblia nu poate fi considerată ca sursă de dovezi în sprijinul existenţei lui Isus. Noul Testament conţine mii de referinţe la Isus Hristos. Unele dintre acestea sunt datate din perioada scrierii Evangheliilor, în cel de-al doilea secol după Hristos, adică la ceva mai mult de 100 de ani după moartea lui Isus. Chiar dacă aceasta este situaţia (pentru care există încă dispute), în termeni de dovezi istorice din antichitate, scrierile realizate la mai puţin de 200 de ani după desfăşurarea evenimentelor în sine sunt considerate ca dovezi foarte credibile. Mai mult, marea majoritate a specialiştilor în domeniu (creştini şi necreştini) vor garanta că Epistolele lui Pavel (cel puţin unele dintre ele) au fost scrise în fapt la mijlocul primului secol după Hristos, adică la mai puţin de 40 de ani de la moartea lui Hristos. Din punct de vedere al dovezilor antice de tip manuscris, aceasta este o probă extraordinar de puternică în favoarea existenţei unui on numit Isus în Israelul primului secol al erei noastre. Este de asemenea foarte important să recunoaştem că în anul 70 d.Hr., romanii au invadat şi distrus Ierusalimul, măcelarind locuitorii acestuia. Oraşe întregi au fost efectiv rase de pe faţa pământului! Nu ar trebui, astfel, să fim surprinşi dacă multe dintre dovezile existenţei lui Isus au fost distruse. Mulţi dintre martorii oculari ai lui Isus au fost ucişi. Este foarte probabil că aceste evenimente au limitat păstrarea dovezilor scrise ale martorilor oculari ai lui Isus Hristos. Având în vedere faptul că lucrarea lui Isus s-a desfăşurat într-o zona relativ neimportantă dintr-un colţ al Imperiului Roman, a rămas totuşi o cantitate surprinzător de mare de informaţii despre Isus care poate fi regăsită în sursele istorice laice. Iată unele dintre cele mai importante dovezi istorice ale existenţei lui Isus: Tacitus, scriitor roman din primul secol, considerat unul dintre cei mai exacţi istorici ai lumii antice, a făcut menţiuni legate de creştini “superstiţioşi” ("numiţi după Christus", care este numele latin al lui Hristos), care au avut de suferit în timpul regimului lui Pontius Pilat sub domnia lui Tiberius. Suetonius, secretarul şef al împăratului Hadrian, a scris că a existat un om numit Chrestus (sau Hristos) care a trăit în timpul primului secol (Analele 15.44 ). Flavius Iosefus este unul dintre cei mai renumiţi istorici evrei. În lucrările sale intitulate Antichităţile, el face referire la Iacov ca “fratele lui Isus, care era numit Hristos”. Există un pasaj controversat în lucrarea sa (18:3) care spune: "În acea vreme exista Isus, un om înţelept, dacă am putea să îl numim om. Pentru că el a fost unul care a făcut lucruri neobişnuite, suprinzătoare. . . . El a fost Hristosul . . . El s-a arătat viu din nou a treia zi, după cum au prevestit profeţii sfinţi şi după cum zece mii de alte lucruri mărturisesc despre El". O altă traducere a acestui pasaj este: "A existat în acea vreme un om înţelept numit Isus. Comportamentul Său a fost bun şi a fost vestit prin virtuţile Sale. Şi mulţi oameni dintre evrei şi dintre alte naţiuni au devenit discipolii Săi. Pilat L-a condamnat să fie omorât prin crucificare. Însă cei care au devenit discipolii Săi nu au abandonat învăţăurile Sale. Au spus că El s-a arătat acestora a treia zi după crucificarea Sa şi că El era viu; astfel, probabil că El era Mesia, despre care profeţii au povestit înainte deja minunile Sale." Iulius Africanus îl citează pe istoricul Tallus într-o discuţie legată de întunericul care a urmat crucificării lui Hristos (Scrierile Extant, 18). Plinius cel Tânăr, în Scrisorile 10:96, a surprins practicile de închinare ale primilor creştini, inclusiv faptul că ei se închinau lui Isus ca Dumnezeu şi erau persoane cu o etică înaltă, încluzând de asemenea şi referinţe legate de Cina Domnului.

Talmudul babilonian (Sanhedrinul 43a) face referire la crucificarea lui Isus în ajunul Paştelui, ca şi la acuzaţiile formulate lui Hristos în ceea priveşte practicarea vrăjitoriei şi încurajarea apostaziei evreilor. Lucian din Samosata a fost un scriitor grec din secolul al doilea care a admis că lui Isus I se închinau creştinii, ca El a introdus noi învăţături religioase şi ca El a fost crucificat pentru ei. El spunea că învăţăturile lui Isus includ frăţietatea credincioşilor, importanţa convertirii şi a respingerii celorlalţi zei. Creştinii au trăit conform legilor lui Isus, s-au considerat mântuiţi şi au fost caracterizaţi printr-o atitudine de indiferenţă privind moartea, dedicare voluntară şi renunţarea la bunurile materiale în favoarea celorlalţi. Mara Bar-Serapion confirmă faptul că Isus a fost considerat un om înţelept şi plin de virtuţi, considerat de mulţi ca rege al Israelului însă dat la moarte de evrei şi sursă a învăţăturilor urmate de discipolii Săi. Apoi avem toate scrierile gnosticilor (Evanghelia adevărului, Apocrifa lui Ioan, Evanghelia lui Toma, Tratat asupra Învierii etc.), toate acestea avându-L în centrul atenţiei pe Isus. În fapt, am putea chiar să reconstruim evanghelia numai din sursele non-creştine timpurii: Isus a fost numit Hristosul (Iosefus), a făcut “minuni”, a condus Israelul în noi învăţături, a fost omorât înaintea Paştelui pentru ei (Talmudul babilonian) în Iudeea (Tacitus), însă a pretins a fi Dumnezeu şi că se va întoarce (Eliazar), lucru în care au crezut cei care L-au urmat – închinându-se Lui ca Dumnezeu (Plinius cel Tânăr). În concluzie, trebuie să recunoaștem că există dovezi zdrobitoare ale existenţei lui Isus Hristos, atât din istoria laică cât şi din cea biblică. Poate că cea mai mare dovadă că Isus a existat este faptul că mii de creştini din primul secol, inclusiv cei 12 apostoli, au fost dispuşi să îşi dea vieţile lor ca martiri ai lui Isus Hristos. Oamenii sunt dispuşi să moară pentru ceea ce ei cred că este adevărat, însă nimeni nu este dispus să moară pentru ceva ce ştie că ar fi o minciună.
25 Decembrie
În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează nașterea lui Isus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie “zi sfânta” într-o săptămână de șapte zile și a introdus Paștele cu data variabilă. Cu toate acestea, cele mai multe țări nu au acceptat Craciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea.
În perioada aceasta de an chiar se mai gandește omul la Domnul Hristos?
Când s-a născut Domnul Hristos?
Legenda spune că hangiul a fost convertit la creștinism...care creștinism? Când a apărut creștinismul? Sunt întrebări la care trebuie să medităm. Nu cumva ne ascundem de adevăr? Nu cumva ne mintim singuri?
Ne numim creștini, spunem că serbăm nașterea Domnului, dar să fim serioși...cine mai serbează persoana Domnului Isus? Nu am ajuns să iubim mai mult legenda decât ce este adevărat? Nu ne bucurăm mai mult de Moș Crăciun decât de Domnul Isus Hristos? Și oare așa serbau și creștini nașterea? Până la comă alcoolică?
Vorbeam de un numitor comun între aceste două nume...nu există în realitate. Dar noi, oamenii, facem să pară că au ceva în comun! Dar nu au!
Eu cred că acest Moș Crăciun l-a înlocuit pe Domnul Hristos. Credem în cel care nu există si Îl uităm pe Cel care trăiește!
Atitudinea ta care este? Tu pe cine alegi? Moș Crăciun sau Domnul Isus Hristos? Alegerea ta contează...doar pentru tine!

Ce este uimitor este faptul că va veni o zi când vom sta în faţa Domunului Isus. Atunci ce va spune El despre noi? Îşi va aduce aminte de mine, de tine? Dacă acum nu Îl recunoaștem, atunci El ne va recunoaste ca fiind ai Lui?