Am să mă caut până când o să mă regăsesc...

Privesc ...și nu mă recunosc. Răscolesc, dar în zadar... cine sunt? Unde m-am dus? Oare să aștept până revin? Sau poate că trebuie să caut mai atent...Cine mai știe?!? De un lucru însă sunt sigur - nu mai sunt cine am fost. Când eram mic îmi doream să fiu mare. Acum, când sunt mai mare, ce îmi mai doresc? Dacă aș fi sincer, aș recunoaște că îmi doresc să mi se spună o poveste, să fie bine, să nu știu cum se definește stresul, incultura, ura, mândria , ipocrizia, nemintoșenia, ... , mi-aș dori să fie bine! Da!..să fie bine. Cinevaîmi spunea că dincolo de ce se vede se ascunde un copil, un suflet de copil... oare mai este acolo? sau poate că fiind prea ocupat cu această misiune de a fi mare, am uitat de mine? unde sunt? cine sunt?

Nu mai suntem cum am fost, sunt sigur de aceasta, dar ne vom mai întâlni vreodată cu acele clipe pe care le-am neglijat? cu acele persoane pe

care le-am alungat? cine mai știe?!? Ceea ce știu, este că am să mă caut până când mă voi regăsi. Tu ce vei

face?

Am iertat greșeli aproape ce erau de neiertat, am încercat să înlocuiesc persoane de neînlocuit și să uit persoane de neuitat! Am acționat din impuls, am fost dezamăgit de oameni pe care-i credeam incapabili de anumite lucruri, dar și eu am dezamăgit oameni!am ținut pe cineva în brațe pentru a-l proteja. Am râs când nu trebuia...Mi-am făcut prieteni pentru totdeauna. Am iubit și am fost iubit, dar am fost și respins...am fost iubit și nu am știut să iubesc...am țipat și am sărit în sus de bucurie, am trăit pentru dragoste și am făcut promisiuni pentru totdeauna, dar, inima mi s-a frânt de atâtea ori! Am plâns ascultând muzică sau privind fotografii...am telefonat doar pentru a auzi o voce, m-am îndrăgostit doar de un surâs...Aproape am crezut că voi muri de atâta nostalgie și...mi-a fost teamă că voi pierde pe cineva foarte special (pe care în cele din urmă l-am pierdut..) ..Dar am supraviețuit! Și încă trăiesc, și totuși merg înainte! Și tu trebuie să mergi înainte...TRĂIEȘTE!

Ceea ce trebuie într-adevăr să faci , este să lupți cu toată convingerea,...să pierzi cu demnitate, să învingi îndrăznind, pentru că lumea aparține celui ce îndrăznește...și viața înseamnă prea mult ca să fie nesemnificativă! - Charles Chaplin

"Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!"

Ion Creangă

Un sculptor cioplea iute cu dalta și ciocanul un bloc mare de marmură. Un băiețel care se plimba savurând o înghețată, se opri în fața ușii deschise a atelierului.

Băiețelul privea fascinat ploaia alba de așchii mari și mici care cădeau din piatra la stânga și la dreapta.

Nu prea știa ce se întâmplă; omul acela care lovea cu înverșunare piatra aceea mare i se părea puțin ciudat.

După vreo câteva săptămâni, băiețelul trecu din nou prin fața atelierului și, spre marea lui mirare, în locul blocului de marmură văzu un leu mare și puternic.

Foarte tulburat, copilul alergă la sculptor și-i spuse: “Domnule, spune-mi te rog, cum de-ai știut că în piatră este un leu? ”

Ceva ce nu este de vânzare

O tânără pereche de soți intra în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplare parcă pe băncuțe. Erau acolo păpuși care plângeau și râdeau, tot felul de jocuri electronice, bucătării în miniatura unde se puteau face prăjituri și pizza.

Nu reușeau să se hotărască. Se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.

- Știți, începu să zică femeia, avem o fetiță mică,

dar noi suntem mai toata ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.

- Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.

- Am dori să îi cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă...ceva care să o bucure când este singură.

- Imi pare rău, zise zâmbind cu amabilitate vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți!