INTER-NET = Între plase...

De curând am ajuns la o concluzie cam durereroasă . NU prea mai putem să ne descurcăm fără internet. Cum am ajuns la această concluzie?...iată: Am fost lăsat fără internet timp de o săptămână. Prima zi fără internet nu a fost nimic ... dar când au început să treacă rând pe rând zilele am realizat că nu prea mai am ce face. NU stiri, nu divertisment, nu căutare, nu convorbiri pe skype...si lista poate continua, dar știți ce se face cu internetul.

Am realizat că nu știu să fac prea bine altceva. Am început să citesc mai mult ...dar ochiul mereu se uita să vadă, nu cumva s-a rezolvat problema?Nu cumva a veit internetul?

A fost o descoperire dureroasă pentru mine să văd că sunt atât de legat de internet.

De obicei eram primul care îi critica pe cei dependenți de internet, și nu îi înțelegeam.Dar acum stau și mă întreb cât de ușor am devenit unul dintre ei.

NU am vrut să fiu așa, cu siguranță, dar încet, pe nesimțite, am căzut în aceste plase ( inter-net).
Aici, în această "plasă" poti găsi ce vrei. Mai nou, tot ce îmi achiziționez în materie de electronice, doar prin internet iau. Și nu asta este ceva rău. Dar faptul că nu mai știam ce să fac în timpul liber m-a alarmat. Nu cumva am ajuns o societate ce trăiește mai mult virtual? Oare nu realizăm că organismul are nevoie de exercițiu?De aer? Mintea nostră nu e tratată prea bine de ecranul calculatorului...

Faceți această încercare...cât timp poți să stai și să îl petreci fără calculator ? Te simți bine fără? Faceți acest test...și vedeți cât de dependent de "plase" sunteti.

Ar fi o mare durere să devenim adepții unei lumi virtuale. Pe lângă faptul că de multe ori ne mințim singuri, am mai putea aduce în discuție sănătatea noastră ce are de duferit, familia, prietenii...si puteți continua lista.

Suntem liberi, de ce să ne înrobim?

Arta iertării

«Fiecare om ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.»
Mark Twain

Cu ceva timp în urmă, de ziua mea, am primit o carte pe care era scris acest motto, precum şi un sincer „Îmi pare rău!”. Atunci am început să calc firav, dar sigur, pe lungul drum al iertării. Am învăţat că a ierta este o adevărată artă şi că fiecare dintre noi poate fi un artist! Am fost rănită de oameni şi rana cea mai greu de vindecat şi de iertat e cea produsă de persoanele la care ţin... deoarece este „mai uşor să ierţi un duşman decât un prieten.” (Willliam Black)
Este atât de uşor să rănim, dar după ce suntem răniţi la rândul nostru şi vedem ce implică iertarea, poate că vom învăţa să nu-i mai rănim pe cei dragi! Ne trăim existenţa cufundaţi în superlative: avem impresia că iubim prea mult, că oferim prea mult, doar că atunci când vorbim despre iertare se pare că avem mari restanţe, deoarece iertăm prea puţin...
Răsfoind câteva site-uri, am descoperit o afirmaţie pe cât de surprinzătoare, pe atât de adevărată: „Iertarea este drumul care-l face pe om fericit.” Începem să vorbim despre iertare doar atunci când apare o greşeală, o rană care pare să fi luat şi ultima fărâmă de fericire, iar o resuscitare pare imposibilă. Continuând linia lui „prea”, constatăm: prea multă ură acumulată, prea multă ranchiună, prea multă tristeţe şi ostilitate adunate într-o biată inimă a unui chip de lut.
Iertarea!!!... sublim cuvânt! Dacă ar fi trebuit să vorbesc despre iertare înainte de a mi se greşi, nu aş fi ştiut să spun prea multe, decât poate un: „E bine şi trebuie să ierţi!... şi puţină filosofie pentru a demonstra teoretic acest lucru. Şi asta pentru că înainte de a fi confruntată direct cu acest subiect, nu ştiam ce implică iertarea. Înţelegi iertarea atunci când ierţi, înveţi iertarea atunci când alegi să ierţi şi când înţelegi interdependenţa dintre a oferi şi a primi iertare...

În acest context, nu pot să nu împart oamenii în mai multe categorii. Astfel, există persoane pentru care iertarea vine foarte greu; persoane care spun că iartă, dar nu uită; persoane care poate iartă cu mintea, dar nu cu sufletul; persoane pentru care iertarea este direct proporţională cu gravitatea greşelii şi persoane inflexibile, care habar nu au ce înseamnă la nivel practic acest cuvânt.
Deoarece iertarea împlică un drum, cred că în mare parte toate aceste ipostaze au fost încercate şi traversate de cel care a învăţat în cele din urmă să ierte. Dacă la început, acordarea iertării poate fi străină de noi, confruntaţi fiind cu situaţia în care avem nevoie de iertare şi de a o oferi, învăţăm mai întâi să iertăm cu mintea, apoi, mai greu, şi cu sufletul.

Iertarea înseamnă libertate. Şi asta pentru că iertarea aduce mai multe beneficii celui care iartă decât celui care este iertat. Dacă am vedea iertarea ca fiind eliberarea din închisoarea emoţională în care ranchiuna ne ţine prizonieri, am opta pentru iertare în locul urii. De ce să iertăm? Fiecare dintre noi a întâlnit oameni care l-au rănit, umilit şi din această cauză a fost prins în vârtejul mâniei, depresiei şi resentimentului. Iertăm ca să putem trăi împăcaţi cu noi înşine, pentru ca să putem merge mai departe cu fruntea sus, lăsând în urmă tot ceea ce ne-a făcut rău. De fapt, iertarea nu este altceva decât remediu pentru un suflet rănit, iar oferind-o nu facem un favor celuilalt, ci ne facem nouă cel mai mare bine. Poate că o inimă rănită care oferă iertare nu va renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, dar va renaşte. Va fi o persoană rănită, dar o persoană nouă, eliberată de ranchiună, de resentimente, o persoană care a învăţat iertarea şi prin oferirea ei îşi dă de fapt sieşi o nouă şansă de a merge mai departe, unica şansă de altfel.
Iertarea de sine


De multe ori însă, pentru a putea oferi iertare, trebuie ca mai întâi să ne iertăm pe noi înşine pentru că doar o inimă împăcată cu sine poate oferi iertare. Nu poţi oferi şi nu poţi primi iertare dacă nu ai reuşit să ierţi mai întâi ceea ce ţi-ai făcut ţie însuţi. Iar asta implică recunoaşterea greşelii şi a faptului că imperfecţiunea caracterizează fiinţa umană. Acceptarea situaţiei constituie cel mai important pas. Timpul nu mai poate fi dat înapoi şi oricât de multe reproşuri am avea, nimic nu poate schimba realitatea. Aşa că, indiferent cât de mult doare, indiferent cât de mult am rănit sau ne-am rănit, pentru a ierta trebuie să facem acest prim şi important pas: să ne iertăm pe noi înşine.

Bucuria de a fi iertat

Pe de altă parte ce poate fi mai liniştitor, mai reconfortant decât să ştii că eşti iertat atunci când ai greşit!? Când povara şi greutatea păcatului apasă asupra sufletului, când întregul echilibru sufletesc îţi este răsturnat şi tânjeşti să primeşti iertare... Pare un deziderat!! Iar când în cele din urmă acest mare dar este primit, viaţa capătă sens şi găseşti puterea de a merge mai departe... Nimic altceva nu echivalează cu darul iertării şi cu beneficiile lui.
Îmi place să mă gândesc la iertarea divină de care ne putem bucura fiecare. Greşim mereu, mereu, iar fiecare păcat este îndreptat în mod direct împotriva Creatorului nostru, care nu ne reproşează, ci ne oferă cu dragoste acest dar nemeritat. Dacă am reţine acest aspect, am fi şi noi mai iertători cu cei care ne greşesc! Cu adevărat a greşi e omeneşte, iar a ierta este divin. Nu putem separa iertarea de iubire deoarece doar iubirea generează iertare: „Cât timp iubeşti, ierţi!” (La Rochefoucauld) Doar aşa se explică iertarea lui Dumnezeu, iertarea mea şi... iertarea ta! Aşa că gândeşte-te la cât de mult ţi s-a iertat şi atunci nu vei putea decât să oferi iertare.
Trăim într-o lume a păcatului, o lume alcătuită din oameni imperfecţi, în care rănile sunt inevitabile, iar pentru obţinerea păcii şi echilibrului sufletesc avem nevoie de iertare. Alegând ura în locul iertării, trebuie să ţinem cont de faptul că „ura este ca acidul: distruge mai întâi vasul în care e ţinut şi apoi ceea ce are în preajmă.”
Raportându-ne la divinitate, Dumnezeu ne porunceşte să iertăm ori de câte ori suntem răniţi şi să ne împăcăm ori de câte ori este posibil, pentru că viaţa este prea scurtă ca să procedăm altfel, iar cu timpul „vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare dinaintea... unui mormânt nu mai are niciun sens.” (Jorge Luis Borges).
„Dacă nu ierţi - dacă laşi mândria, resentimentele, încăpăţânarea şi autoapărarea să stea în calea ta - vei deveni o persoană dificilă şi plină de amărăciune. Vei purta în inima ta o povară care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece cu fiecare zi ce trece. Vei muri!” (John Ortberg)
Ne ducem existenţa presărată cu păreri de rău şi regrete pentru că... nu putem altfel. În tot acest tumult, suntem într-o continuă căutare: a fericirii, a succesului... dorindu-ne astfel să punem bazele unei vieţi trăite din belşug. Nu ne vom putea bucura însă, dacă nu includem în viaţa noastră şi iertarea. În sens contrar, ne distrugem unica „punte pe care trebuie să trecem noi înşine.” (Iacob Negruzzi)
Şi da! Cred că aşa cum, metaforic vorbind, Dumnezeu are o mare întinsă în care păcatele noastre sunt aruncate şi uitate, iar pescuitul este interzis, în acelaşi fel „fiecare dintre noi ar trebui să aibă un cimitir personal respectabil, în care să poată îngropa greşelile prietenilor lui.” Dar... să nu începem să numărăm mormintele!


Panseluţa Luchian

Isus Hristos vs. Moș Crăciun

Luna Decembrie. Unii o numesc luna cadourilor. Toată lumea așteaptă cu nerăbdare această luna din an. Copiii așteaptă cu nerăbdare să deschidă cadourile primite de la Moș Crăciun, cei mari petrecerile, unii începutul noului an când pot să pornească o nouă viață, iar o parte se bucură de nașterea Domnului.
Privind la lumea din jurul meu, la ferestre, la uși realizez ceva: Moș Crăciun e peste tot. Pentru mulți e o mare bucurie. Pentru mine apare un semn mare de întrebare: A cui sărbătoare este de fapt? A lui Moș Crăciun sau a Domnului Hristos?
Se ne gândim puțin - care este numitorul comun între cele două personaje? Haideți să vedem:

Moș Crăciun

Legenda spune că, fără acordul soțului, Crăciuneasa o primește în gazdă pe Fecioara Maria, oferindu-i adapost în grajd. Aflând acest lucru, Crăciun se înfurie și îi taie mâinile, însă Maica Domnului i le lipește la loc. Minunea îl convertește pe Crăciun la creștinism. De bucurie că nevasta sa a scăpat nevătămată de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din trunchiuri de brad în curtea lui și joacă o horă cu toate slugile lui. După joc, Crăciun împarte sfintei familii daruri păstoresti: lapte, caș, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moș Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua nașterii lui Isus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după evanghelii, le aduceau regii-magi în staul noului Mesia. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun s-au transformat în colinde,colindele de Crăciun.

Mosul a fost ilustrat prima dată în 1860 de Thomas Nast în cotidianul Harper's Illustrated Weekly. În viziunea inițială, Moșul purta un costum rosu cu nasturi negri. În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă alură printr‑o campanie publicitară, desfăşurată de compania Coca‑Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i‑a dat lui Moş Crăciun o burtă durdulie, un aer jovial, costumul său roşu şi o atitudine tolerantă. În următorii 35 de ani, Coca‑Cola va difuza astfel de portrete ale lui Moş Crăciun în presa scrisă. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca‑Cola foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Nu e de mirare de ce Moșii din reclamele Pepsi sunt albaștri.
Moş Crăciun este un bătrîn bun şi blînd, cu barba albă, care aduce daruri copiilor cuminţi. Figura sa a fost inspirată de aceea a lui Moş Nicolae şi chiar numele său american, Santa Claus, este pronunţia engleză a numelui danez al Sfîntului Nicolae: Sinter Klaas. Britanicii îi spun Father Christmas, iar francezii îl numesc Pere Noel. În România, în timpul regimului comunist, Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă.
Concluzia: Moș Crăciun este un personaj din legendă!!!

Domnul Isus Hristos

Isus din Nazaret, cunoscut şi ca Isus Hristos, scris şi Isus (n. cca 4 î.Hr, d. 31 d.Hr., Ierusalim) este figura centrală a creştinismului.
Isus S-a născut pe la 4 î.Hr. în Bethleem Efrata şi a murit în jur de 31 d.Hr., fiind martirizat prin răstignire. Credinţa şi tradiţia creştină spun că Isus a înviat şi S-a înălţat la ceruri, revenind alături de Dumnezeu Tatăl. După ce S-a înălţat în cer, discipolii I-au răspândit învăţăturile, ceea ce a dus la formarea celei de-a doua mari religii monoteiste universale - creştinismul. Principalele surse ce descriu viaţa lui Isus sunt evangheliile canonice ale Noului Testament, despre care se presupune că au fost scrise de doi dintre discipolii săi direcţi, numiţi şi apostoli, şi de doi discipoli indirecţi.
Conform credinţei şi tradiţiei religioase creştine, Isus Hristos este Mesia (Unsul lui Dumnezeu) prevestit de profeţii evrei ai Vechiului Testament. Soteriologia creştină învaţă că răstignirea şi moartea lui Isus, ca ofrandă rituală, urmată de Înviere şi de Înălţarea la cer, au răscumpărat păcatele lumii, făcând posibilă Mântuirea.
Cei mai mulți acum întreabă: A existat Isus Hristos în realitate sau este un mit ca și Moș Crăciun?

Raspuns:
În mod obişnuit, atunci când cineva pune această întrebare, persoana în cauză nu prea pune preţ pe dovezile furnizate de Biblie. Noi nu susţinem această idee că Biblia nu poate fi considerată ca sursă de dovezi în sprijinul existenţei lui Isus. Noul Testament conţine mii de referinţe la Isus Hristos. Unele dintre acestea sunt datate din perioada scrierii Evangheliilor, în cel de-al doilea secol după Hristos, adică la ceva mai mult de 100 de ani după moartea lui Isus. Chiar dacă aceasta este situaţia (pentru care există încă dispute), în termeni de dovezi istorice din antichitate, scrierile realizate la mai puţin de 200 de ani după desfăşurarea evenimentelor în sine sunt considerate ca dovezi foarte credibile. Mai mult, marea majoritate a specialiştilor în domeniu (creştini şi necreştini) vor garanta că Epistolele lui Pavel (cel puţin unele dintre ele) au fost scrise în fapt la mijlocul primului secol după Hristos, adică la mai puţin de 40 de ani de la moartea lui Hristos. Din punct de vedere al dovezilor antice de tip manuscris, aceasta este o probă extraordinar de puternică în favoarea existenţei unui on numit Isus în Israelul primului secol al erei noastre. Este de asemenea foarte important să recunoaştem că în anul 70 d.Hr., romanii au invadat şi distrus Ierusalimul, măcelarind locuitorii acestuia. Oraşe întregi au fost efectiv rase de pe faţa pământului! Nu ar trebui, astfel, să fim surprinşi dacă multe dintre dovezile existenţei lui Isus au fost distruse. Mulţi dintre martorii oculari ai lui Isus au fost ucişi. Este foarte probabil că aceste evenimente au limitat păstrarea dovezilor scrise ale martorilor oculari ai lui Isus Hristos. Având în vedere faptul că lucrarea lui Isus s-a desfăşurat într-o zona relativ neimportantă dintr-un colţ al Imperiului Roman, a rămas totuşi o cantitate surprinzător de mare de informaţii despre Isus care poate fi regăsită în sursele istorice laice. Iată unele dintre cele mai importante dovezi istorice ale existenţei lui Isus: Tacitus, scriitor roman din primul secol, considerat unul dintre cei mai exacţi istorici ai lumii antice, a făcut menţiuni legate de creştini “superstiţioşi” ("numiţi după Christus", care este numele latin al lui Hristos), care au avut de suferit în timpul regimului lui Pontius Pilat sub domnia lui Tiberius. Suetonius, secretarul şef al împăratului Hadrian, a scris că a existat un om numit Chrestus (sau Hristos) care a trăit în timpul primului secol (Analele 15.44 ). Flavius Iosefus este unul dintre cei mai renumiţi istorici evrei. În lucrările sale intitulate Antichităţile, el face referire la Iacov ca “fratele lui Isus, care era numit Hristos”. Există un pasaj controversat în lucrarea sa (18:3) care spune: "În acea vreme exista Isus, un om înţelept, dacă am putea să îl numim om. Pentru că el a fost unul care a făcut lucruri neobişnuite, suprinzătoare. . . . El a fost Hristosul . . . El s-a arătat viu din nou a treia zi, după cum au prevestit profeţii sfinţi şi după cum zece mii de alte lucruri mărturisesc despre El". O altă traducere a acestui pasaj este: "A existat în acea vreme un om înţelept numit Isus. Comportamentul Său a fost bun şi a fost vestit prin virtuţile Sale. Şi mulţi oameni dintre evrei şi dintre alte naţiuni au devenit discipolii Săi. Pilat L-a condamnat să fie omorât prin crucificare. Însă cei care au devenit discipolii Săi nu au abandonat învăţăurile Sale. Au spus că El s-a arătat acestora a treia zi după crucificarea Sa şi că El era viu; astfel, probabil că El era Mesia, despre care profeţii au povestit înainte deja minunile Sale." Iulius Africanus îl citează pe istoricul Tallus într-o discuţie legată de întunericul care a urmat crucificării lui Hristos (Scrierile Extant, 18). Plinius cel Tânăr, în Scrisorile 10:96, a surprins practicile de închinare ale primilor creştini, inclusiv faptul că ei se închinau lui Isus ca Dumnezeu şi erau persoane cu o etică înaltă, încluzând de asemenea şi referinţe legate de Cina Domnului.

Talmudul babilonian (Sanhedrinul 43a) face referire la crucificarea lui Isus în ajunul Paştelui, ca şi la acuzaţiile formulate lui Hristos în ceea priveşte practicarea vrăjitoriei şi încurajarea apostaziei evreilor. Lucian din Samosata a fost un scriitor grec din secolul al doilea care a admis că lui Isus I se închinau creştinii, ca El a introdus noi învăţături religioase şi ca El a fost crucificat pentru ei. El spunea că învăţăturile lui Isus includ frăţietatea credincioşilor, importanţa convertirii şi a respingerii celorlalţi zei. Creştinii au trăit conform legilor lui Isus, s-au considerat mântuiţi şi au fost caracterizaţi printr-o atitudine de indiferenţă privind moartea, dedicare voluntară şi renunţarea la bunurile materiale în favoarea celorlalţi. Mara Bar-Serapion confirmă faptul că Isus a fost considerat un om înţelept şi plin de virtuţi, considerat de mulţi ca rege al Israelului însă dat la moarte de evrei şi sursă a învăţăturilor urmate de discipolii Săi. Apoi avem toate scrierile gnosticilor (Evanghelia adevărului, Apocrifa lui Ioan, Evanghelia lui Toma, Tratat asupra Învierii etc.), toate acestea avându-L în centrul atenţiei pe Isus. În fapt, am putea chiar să reconstruim evanghelia numai din sursele non-creştine timpurii: Isus a fost numit Hristosul (Iosefus), a făcut “minuni”, a condus Israelul în noi învăţături, a fost omorât înaintea Paştelui pentru ei (Talmudul babilonian) în Iudeea (Tacitus), însă a pretins a fi Dumnezeu şi că se va întoarce (Eliazar), lucru în care au crezut cei care L-au urmat – închinându-se Lui ca Dumnezeu (Plinius cel Tânăr). În concluzie, trebuie să recunoaștem că există dovezi zdrobitoare ale existenţei lui Isus Hristos, atât din istoria laică cât şi din cea biblică. Poate că cea mai mare dovadă că Isus a existat este faptul că mii de creştini din primul secol, inclusiv cei 12 apostoli, au fost dispuşi să îşi dea vieţile lor ca martiri ai lui Isus Hristos. Oamenii sunt dispuşi să moară pentru ceea ce ei cred că este adevărat, însă nimeni nu este dispus să moară pentru ceva ce ştie că ar fi o minciună.
25 Decembrie
În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează nașterea lui Isus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie “zi sfânta” într-o săptămână de șapte zile și a introdus Paștele cu data variabilă. Cu toate acestea, cele mai multe țări nu au acceptat Craciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea.
În perioada aceasta de an chiar se mai gandește omul la Domnul Hristos?
Când s-a născut Domnul Hristos?
Legenda spune că hangiul a fost convertit la creștinism...care creștinism? Când a apărut creștinismul? Sunt întrebări la care trebuie să medităm. Nu cumva ne ascundem de adevăr? Nu cumva ne mintim singuri?
Ne numim creștini, spunem că serbăm nașterea Domnului, dar să fim serioși...cine mai serbează persoana Domnului Isus? Nu am ajuns să iubim mai mult legenda decât ce este adevărat? Nu ne bucurăm mai mult de Moș Crăciun decât de Domnul Isus Hristos? Și oare așa serbau și creștini nașterea? Până la comă alcoolică?
Vorbeam de un numitor comun între aceste două nume...nu există în realitate. Dar noi, oamenii, facem să pară că au ceva în comun! Dar nu au!
Eu cred că acest Moș Crăciun l-a înlocuit pe Domnul Hristos. Credem în cel care nu există si Îl uităm pe Cel care trăiește!
Atitudinea ta care este? Tu pe cine alegi? Moș Crăciun sau Domnul Isus Hristos? Alegerea ta contează...doar pentru tine!

Ce este uimitor este faptul că va veni o zi când vom sta în faţa Domunului Isus. Atunci ce va spune El despre noi? Îşi va aduce aminte de mine, de tine? Dacă acum nu Îl recunoaștem, atunci El ne va recunoaste ca fiind ai Lui?

Gânduri din valea umbrei morţii

Cu ceva vreme în urmă, mă aflăm într-un cimitir la... mormântul bunicii mele. Era linişte. Parcă doar vântul îndrăznea să deranjeze, iar apoi cerea iertare că a tulburat cu trecerea sa vioaie solemnitatea locului.
Eram acolo pentru a curăţa mormântul celei care a contribuit la veselia, creşterea şi educaţia mea. Doar crucea mai arată locul unde trebuia să îmi fac treaba, în rest mormântul era acoperit de ierburi, mărăcini şi...linişte, parcă prea multă linişte. Nici păsările nu vor să deranjeze „somnul” celor bătrâni.
Făcându-mi treaba cu stricteţe, mintea a început să alerge, să fugă parcă de liniştea sinistră. Rând pe rând, gânduri au început să strige, să ţipe, să întrebe...De ce? De ce moarte? Câte familii şi-au adus în acel loc pe cei dragi? Câte inimi au fost străpunse de despărţire?... De ce?
M-am aşezat pe poteca dintre locuri şi m-am gândit la Newton, Einstein, Pascal... Ei, savanţii, au ajuns la concluzia că există o forţă supremă....Există Dumnezeu! Şi mă întreb: Oare pentru aceasta a fost creat omul? Ca să moară? Ce bucurie are în viaţă? Ce fericire? Trăieşte, munceşte şi sfârşeşte lăsând în urma sa durere. Doar pentru asta am fost creaţi?
Meditând din ce în ce mai neliniştit, gândurile care se certau la început, s-au potolit şi au strigăt în cor: NU!!! NU pentru asta eşti creat! Şi parcă deşteptat, am înţeles.... Dacă Dumnezeu este iubire...este dreptate, aşa este... Nu cred, n-ar fi normal să creeze omul pentru moarte! Acum am înţeles şi mintea mi-a fugit spre cea mai importantă carte. Acolo, cel mai înţelept om care a trăit vreodată conchide: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Eclesiastul 3:11


În fiecare om este gândul veşniciei. Dumnezeu vrea ca toţi să trăim veşnic. Inițial Dumnezeu ne-a creat pentru a trăi veșnic, numai ca noi, oamenii am ales moartea.(Romani6:23-fiincă plata păcatului este moartea) iar moartea este doar un somn. Am înţeles atunci, acolo, că omul trebuie să creadă şi să crească pentru a ajunge să trăiască cu Dumnezeu. Iar dacă nu face acest lucru, mormântul nu este decât un ultim pas până la pedeapsa ce urmează ca răsplată a unei vieţi trăite fără Dumnezeu.
Acum mă întreb şi eu la rândul meu: dacă astăzi aş muri...la înviere, ce voi auzi?
Dar tu? Cum stai? Gândeşte-te!!!

Poveste....povestea mea, a ta, a lui...povestea noastra!

"Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul. Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutiuta plina cu stelute aurii si o cutiuta plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti, intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.Tot stelute primeau si cei talentati. Unii puteu ridica greutati deasupra capului, altii puteu sari peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute...
Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine, incat isi doreaau sa mai faca ceva, ca sa poata primi inca una. Altii insa, nu stiiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline.

Pancinello era unul dintre acestia din urma. tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca ceilalti, dar intotdeauna cadeau la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos , se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea, cand incerca sa explice omuletilor de ce cazuse, mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe, incat nu mai vroia sa iasa pe strada. Se temea ca va face iar ceva anapoda:cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta...si imediata o sa primeasca bulinute!!!Adevarul este ca avea atat de multe buline, incat ceilalti omuleti veneau si lipeau altele fara nici un motiv.
"Merita multimea asta de buline negre", isi spuneau omuletii unii altora. "Este clar ca nu e bun de nimic!"
Dupa un timp, Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: "Asa este, nu sunt bun de nimic!", isi spunea el.In rarele dati cand iesea din casa, statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti:nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia. Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau, numai ca nu ramaneau lipite, ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina, unii o admirau atat de mult, inca se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiinca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa-i lipeasca o bulina, dar si aceasta cadea imediat.

"Ca ea vreau sa fiu ", ii trecu prin minte lui Pancinello, " Nu mai vreau sa primesc etichete de la altii!" Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta."Nu este mare lucru", ii raspunse ea. "In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.""Pe Eli?""Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.""Dar de ce?""Ce-ar fi sa descoperi singur? Du-te la el, sus pe deal!" Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca."Dar crezi ca ii va face placere sa ma vada?!?" striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichete unul pe celalalt. "Dar nu este drept!", isi spune el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga la Eli. Se ingrepta spre deal si urca pe cararea stramta, pana ce ajunge in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau U-RI-A-SE! Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru, trebui sa sa se ridice pe varfuri . Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise: "Eu aici nu raman!" Si se indrepta spre iesire.
Dar chiar atunci isi auzi numele. "Pancinello, tu esti?" se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri."Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!"Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa. "Stii cum ma cheama?"il intreba Pancinello."Binenteles ca stiu, doar eu te-am creat!"Eli se apleca, il ridica de jos si il aseaza langa el, pe banc."Hmmm", murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello. "Se pare ca ai adunat multe etichete..."
"N-am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!""Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este voie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun altii despre tine!""Chiar nu-ti pasa?""Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu. Iar eu cred ca est o persoana tare deosebita!"
Pancinello incepu sa rida:"Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?"Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet: "Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!" Nimeni...Niciodata... nu-l mai privise astfel pe Pancinello...si, in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui!Nici nu mai avea cuvinte..."In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine,"continua apoi Eli."Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete," ii raspunse Pancinello."Stiu, mi-a povestit despre tine."
"De ea de ce nu se prind etichetele?""Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc ceilalti.Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi.""cum adica?""Etichetele se lipesc daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?""Pai, nu prea..."
Eli zimbi. "Vei intelege cu timpul. Acum iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine."Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indreapta spre usa, Eli ii spuse: "Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:"Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!"Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina...
de Max Lucado